You are currently browsing the category archive for the ‘trip to Romania’ category.
Ma dor talpile, gleznele si genunchii de praful si pietrele orasului meu parasit.
Mi s-au innegrit umerii de la soarele puternic incalzind acelasi nisip amestecat cu scoici.
Mi-am vazut marea, aceea neagra si agitata, mirosind a alge, singura mare adevarata. Am aflat ca numai ea suna a valuri si vant. In piscine se aud doar pompele rasnind monoton.
Mi-am imbratisat prietenii pe care nu stiam daca-i mai am. Ne-am dat seama impreuna ca am ramas aceeasi, ca n-a trecut atat de mult timp, desi noi am trecut prin multe.
Mi-am deschis sufletul, asa negru si amar cum e, si am descoperit bucuria si surpriza unei alte franturi de suflet. We are bound forever – blood, flesh and soul.
If pilgrimage ever mattered for me, then this is the place…
Inca nu am facut „sedinta foto”, aia cu lumini si unghiuri bune, dar am pozat cateva modele pentru referinta, inainte sa dispara toate. Nu de alta, dar anul acesta m-am trezit ca am uitat sa cumpar o groaza de stelute si accesorii care mi-ar fi fost de folos. Plus, nu-mi mai aduceam aminte cum se decoreaza anumite turtite. Asa ca a trebuit sa improvizez.
Mai intai o privire de ansamblu. Nu, nu sunt toate, dar asa arata casa mea de vreo 2 zile. 😀
Avem un sir mare de brazi
Si omuleti de zapada
De remarcat manuta in ghips
Si nasul asta care e mai mult o minune neintentionata
A venit si Mosul cu sania pe la noi
De fapt, mai multi mosi, de toate culorile
Si elfi
Si oame de zapada
Si familii intregi
Si cupluri care merg la bal
Si beduini bogati, cu patru camile, masina si sanie
Dar cel mai mult mi-au placut fulgii, fie mai simpli…
…fie mai complicati…
…sau cu fata de ren…
…sau desenati:
Holly bells!
Si ne mai viziteaza si altfel de animalute
Am auzit ca pestele e sanatos
Pentru geeks!
Noroc de ajutoare, ca nu m-as fi descurcat de una singura.
Speram ca Mosul a fost incantat.
Just a quick post with a quick photo.
Craciun fericit!
Tot aman sa scriu postul asta de vreo cateva saptamani. Poate din superstitie, gandidu-ma ca imi place situatia, si nu as fi vrut sa se termine brusc. Acum am incheiat peregrinarile pe anul acesta si ma simt, oarecum, la adapost. E clar ce va urma, si nu ma mai sperie la fel de tare.
Pana acum, am oscilat intre zile insorite de primavara si dupa-amiezi reci, mirosind a iarna. Prin urmare, in octombrie am inceput sa visez la un Copou cetos si plin de luminite, la nasuri inghetate si manusi calduroase, la vin fiert si cadouri sub brad. Mi-am cumparat globulete, multe, pe care a trebuit sa le car cu mine. Din motive de health&safety nu am voie sa imi decorez camera, deci achizitia imi era inutila. Dar vremea a fost atat de superba incat, jumatate de luna mai tarziu imi doream un weekend prin Spania, cu nisip si valuri somnoroase. Si privelistea asta insorita inca ma urmareste peste tot, iarna e tare nedumerita anul acesta.
Am chef de plimbari cu bicicleta si de ciocolata buna rontaita langa pom. Am chef de turta dulce si de Soho.
Si ca sa va explic titlul… De ieri inteleg mai bine ce se vorbeste in jurul meu. Unul dintre blestemele/binecuvantarile unei limbi straine este ca poti sa o ignori, atunci cand nu trebuie sau nu ai chef sa o asculti. Cand vine vorba in limba mamei tale, intelegi fara sa mai opui vreo rezistenta. Si astfel, zilnic, primesti franturi de povesti, poante, comentarii acide. Imi muscam buzele sa nu rad prea tare aseara in Otopeni la glumitele puerile ale unor vecini de banca, in timp ce asteptam intr-un autobuz inghetat sa fim condusi catre conserva zburatoare. Si singurul meu gand – englezii nu ar intelege niciodata. 🙂
Astazi mi-am cumparat 10 bilete ratp. Sunt curioasa daca voi reusi sa le folosesc intr-o luna. Am uitat ce inseamna autobuz. De mai bine de un an merg pe jos sau cu bicicleta. In plus, au schimbat nitel traseul lui 41, ceea ce m-a speriat putin. Mai bine de jumatate de ora am incercat sa imi aduc aminte unde e Triumful. Apoi a trebuit sa cobor. Mers pana in statie+asteptat+calatoria propriu-zisa=aproape o ora. Pe jos faceam o ora si ceva. Vreau pista de biciclete.
Ce ziceam? Nu mai stiu…
Yours truly,
Santa surrogate
A fost o data un copil mare scapat la cumparaturi. Si copilul mare cauta un cadou pentru un alt copil mare. Somnoros, copilul si-a indreptat pasii catre raftul cu jucarii de plus, avand in minte un model care facuse ravagii printre alti copii cu ani in urma, dar care acum era imposibil de gasit.
A intins mainile orbeste, a scotocit un pic si a descoperit o comoara neasteptata. Nu era ceea ce cauta, but it was love at first sight…
Renul parea ca ar avea nevoie de o noua casa, statuse in raft mai bine de un an si trecuse prin doua reduceri de preturi. Copilul nu intelegea cum de micutul trecuse neobservat, cum ar fi putut sa-l ignore sau sa-l refuze cineva.
O vreme copilul a fost confuz. Stia ca renul ar putea face pe cineva foarte fericit. Dar nu stia exact pe cine. Era un copil mic departe care sigur s-ar fi bucurat. Mai era si copilul mare, care s-a atasat si el de ren.
Si pana la urma a inteles. Cand l-a gasit, cauta ceva pentru copilul mare, iar renul a fost ca un semn. Renul trebuia sa plece cu copilul mare, sa-i fie tovaras de drum.
Iar dupa ce renul si copilul mare au plecat la drum, a ramas un loc pustiu si gol. Era momentul pentru un alt ren. Doi reni la un loc, era imposibil. Dar un ren, aici si acolo, asta da, asta nu putea inseamna decat mai multi copii fericiti.
Colegii copilului au incercat sa dea un nume renului, dar nu s-a lipit nimic de el. Copilului ii placea incertitudinea. Ba chiar au glumit, spunand ca nu e voie cu animalute la colegiu, si ca in avion va fi greu sa-i gaseasca un loc bun. S-ar putea ca pe ren sa-l pastreze, dar copilul sa fie dat jos.
Dar renii au pornit la drum spre noua casa. Acum asteapta cuminti sa aiba brad sub care sa stea si sa vina mosul. 🙂
V-am promis si a doua parte a calatoriei si, desi mi-e jena sa impartasesc atatea nimicuri, nu ma pot abtine.
Asadar, cu noaptea in cap, am prins primul autocar spre aeroport in ultima clipa, in timp ce tipii de la receptie strigau „Run, run, fast!” Hilarious!
Prima parte a zilei (sau noptii, ca am vazut rasaritul din avion) a fost pusa sub semnul asteptarii. Coada mare la check-in. Cica vor sa optimizeze sistemul. Total failure. Am stat de mi s-au lungit urechile, ca sa constat ca valiza mea are doar 18.5 kg si tare as fi vrut sa mai indes niste lucruri din bagajul de mana. Nu-mi mai aduc aminte cum a fost la controlul bagajelor, tin minte doar ca ne pregatisera culoare pentru o coada lunga pana in celalalt capat al salii, dar eram cu totii prea lenesi sa mergem pana acolo, asa ca cineva a desfacut benzile de demarcare si tipii de la paza s-au uitat urat la noi.
Poarta era la o zvarlitura de bat si am ajuns la timp sa vad asta:
Zambind sugubat in coltul gurii l-am intrebat pe tipul care stergea mesele cand deschid, totusi. Mi-a raspuns ca in 15 min. Asa ca m-am plimbat pana la poarta, am vazut ca nu e nici o miscare pe acolo, iar eu si Reindeer ne-am tras putin sufletul.
Reindeer a vrut sa imi verifice biletele inca o data.
Apoi am tras cu coada ochiului la avionul care ne astepta cuminte si ne-am gandit ca vom avea parte de o zi linistita.
Mai aveam jumatate de ora pana la imbarcare, dupa cum era tiparit pe bilet, asa ca ne-am intors la cafenea. Doar ca tipu nu m-a mai bagat in seama, si servea cu o viteza incredibila doar barbatii asezati in jurul barului. Trei gagici (me included) stateam in picioare complet derutate, nestiind cum sa-i atragem atentia. M-a busit rasu:
– He’s totally ignoring us!
– Yeah, what’s the system?
– I don’t know, maybe they don’t serve women!
– We should complain about this!
– Well, I think he has a buffer and he remembers who was here first. If I’m right, it should be our turn after that guy.
Evident, n-a fost sa fie. Pana la urma o chelnerita a catadicsit sa deschida inca o casa si am format acolo o noua coada. M-am mai invartit o vreme pe langa tip zambindu-i frumos pe motiv ca…
– I am just curious!
Tipul a tinut sa imi demonstreze teoria. He just won’t serve women.
Am stat apoi la coada cu cele doua gagici, dupa ce vreo cativa smecheri ne-au taiat calea. Una dintre ele s-a scandalizat:
– What happened to „”women first”??
– Oh, that’s old fashioned, so overrated!!
Dupa vreo 20 min de agonie mi-am primit ceaiul (Lipton, evident) si o gogoasa rece cu o vaga aroma de lamaie. Le-am infulecat stresata ca inchid aia poarta fara mine.
N-a fost chiar asa, am ajuns exact la timp…pentru o noua asteptare. Imbarcarea a fost rapida, dar ne-am plimbat apoi de vreo 10 ori in jurul pistei. Macar am vazut rasaritul
in diferite ipostaze, printre motaieli
Dupa vreo ora de somn creierul meu si-a mai revenit si a realizat ca a uitat cadoul meu de Craciun la colegiu si ca ar fi fost foarte frumos sa-l fi luat cu mine.
Anyways, am ajuns in Viena cu mai bine de o ora si jumatate intarziere, iar vantul era sa ne mature de pe pista o data cu zapada (de asta nu vreau sa locuiesc acolo). Visul meu de a cumpara napolitane delicioase s-a transformat intr-o cursa nebuna, cu passport control cu tot, dar fara trenulete (thank God!). La controlul bagajelor, evident, am uitat iar lichidele in geanta; evident, poarta aia nenorocita a tiuit din nou si iar m-a luat o domnisoara la pipait si m-a rugat sa iau loc si sa imi ridic gratios picioarele in aer ca sa mi le scaneze cu detectorul de metale. Pentru prima oara am fost bucuroasa ca nu aveam bocancii cu mine, ca m-ar fi pus sa umblu si desculta pe acolo. De data aceasta s-au multumit sa-mi scoata doar punga cu cosmetice din bagaj, nu mi-au mai rascolit tot pentru ca am inceput sa scancesc disperata: „You know, they’re boarding now and the Amsterdam flight was delayed and …”
Am fost ultima la imbarcare, dar am reusit! Am avut locul 10 A, nu 11A, ca in zborul precedent, iar vecinul meu era genul 6-pack, crescut cu concentrate, de ocupa un loc si jumatate. Nu stiu daca era roman, marea problema la un zbor catre un oras mic e ca nu stii in ce limba sa te adresezi oamenilor din jur. I-am spus lui nenea frumos in engleza ca poate sa stea pe locurile alaturate, daca nu, stau eu! A zis ca nu e nici o problema, asa ca am avut destul loc pentru mine si Reindeer.
Nu, Reindeer nu si-a tinut centura pe tot parcursul zborului, ci a dormit cuminte pe scaun. Asta nu a impiedicat-o pe stewardesa sa zambeasca cu gura pana la urechi (mai mult decat scrie in fisa postului).
Pana in Iasi n-am vazut mare lucru pe geam
Iar peisajul hibernal m-a cam speriat
Frana de final, pe o pista semi-inghetata, imi pare rau, dar nu pot sa v-o descriu…
My favourite tune, as you might have noticed:
Wilmaaaaa, I’m hoooooome!!!!!
Dupa o calatorie lunga de vreo 2 zile, in loc de un zbor de 4 ore. Am ajuns si am un program de somn complet haotic, de parca m-as fi intors de pe partea cealalta a globului. Doua zile au fost suficient pentru a medita si a trage concluzia clara ca am fost o zapacita la plecare. Trebuie sa povestesc aventura, ca altfel uit.
Prima parte, spre Amsterdam, marti dupa-amiaza. Am dat o fuga pe la birou dimineata, apoi o raita prin magazinul de ciocolata. N-am putut sa o cumpar din timp pentru ca… la mine in camera e cald, foarte cald. Nu ma plang, doar ca nu am conditii bune pentru pastrat ciocolata. Ah, si inca un detour ca sa inhat RENUL, de care o sa va povestesc separat, ca altfel lungim prea mult discutia.
Prin urmare, am decis in ultima clipa sa plec cu urmatorul tren si sa imi rezerv doar o ora in aeroport inainte de decolare. (I’m that adventurous!) Am ticsit tot ce a incaput in valiza, am chemat taxiul si am ajuns lejer la gara, cu 10 min inainte – timp suficient sa prind trenul. Dupa ce un spaniol dragut a tinut sa faca pe gentlemanul ca sa-si impresioneze prietena, si si-a dizlocat o vertebra ridicandu-mi geanta, m-am asezat confortabil pe scaun, multumita de trenul impecabil si modern in care am nimerit, m-am uitat o vreme pe fereastra, mi-am verificat actele a 10a oara si apoi am realizat cu ce sunt incaltata… Nu, nu erau papucii pufosi de casa, ci adidasii cu care plecasem dimineata la serviciu. Si asa am eliberat primul set de „shit, fuck, damn” and all the rest. Pentru ca acasa ninge. Rau. De vreo luna. Si bocancii inutili in UK, acum ar fi fost perfecti.
In aeroport am gasit destul de usor ghiseul de check-in. Era oarecum intuitiv. Smechera de la baggage drop point mi-a pus eticheta de „heavy item 20.9″ pe valiza. Mi s-a intunecat putin vederea, probabilitatea sa nimeresti o asemenea greutate, la limita admisa, e foarte mica. Apoi mi-a zis ca poarta se inchide mai devreme decat scrie pe bilet. Si ca mai am 10 min sa ajung acolo. Si am uitat de geanta si mi s-a intunecat si mai tare vederea. Asa ca am alergat la security check. Si am eliberat a doua serie de @##R^&^%#$@#$@#. Coada era mare, foarte mare!!!! Mi s-a recomandat un alt punct, am alergat acolo, coada era la fel de mare!! Din fericire, am gasit o persoana realista, care mi-a explicat ca imbarcarea dureaza cu 25 min mai mult decat zic ei si ca sunt in siguranta daca ii rog pe cei de la coada sa ma lase sa trec. Asa ca…”Excuse me, my flight is leaving in 5 min!!!” am scapat de coada in vreo cateva secunde. Ba chiar, oamenii draguti, mi-au sugerat sa trec peste liniile de demarcare. „Go for it!!!” And I did! Degeaba mi-am scos cureaua, monedele si toate bluzele de pe mine. Poarta aia tot a tiuit si a venit o tante, macar asta cu bun simt. Am patit-o o data la noi si am crezut ca ii place, dar sentimentul nu era reciproc. In plus, am uitat sa scot punga cu lichide din geanta. (N-ar fi prima oara.) Dar acuma omuletii sunt cam paranoici de cand cu bombele, si pe buna dreptate. Si pentru ca in aeroporturile mici is si mai paranoici, mi-au scos tot din geanta. Si mi-au retinut camera si cosmeticele pentru inspectie. Zau, daca n-ar fi fost si camera, le-as fi lasat acolo… Dar nu poti avea incredere intr-o pustoaica de 1,55, cu pinguini la urechi si reni in rucsac. Si mi-au testat lucrurile cu detectorul de metale. De doua ori!
Ok, am scapat de ei, convinsa ca am pierdut o manusa, dar am fugit, ca nu mai aveam timp. Si apoi am realizat cat de grava e situatia. Stansted nu e mic, nu e mic deloc, are vreo 99 de porti si… trenulet. :-s Iar eu cand aud de trenulet ma panichez. Asa ca m-am ratacit putin, incercand sa gasesc alta varianta in loc de trenulet. Noroc ca mi-a depistat un angajat privirea speriata si mi-a verificat ca, da, tre sa plec de la terminalu 15 si, da, tre sa urc in trenulet, n-am alta solutie. Din fericire, n-am pierdut trenuletul si am ajuns la poarta 15 dupa ce am urcat alte doua randuri de scari rulante si am alergat ca la maraton pe ultima suta de metri… ca sa dau de o coada! Ultimul la rand mi-a zambit, pe mine m-a busit rasu gandindu-ma in ce hal arat si-l aud ca imi zice: „You can relax now, you’ve made it!” Apoi mi-am trantit toate lucrurile pe jos incercand sa indes renul la loc in rucsac, dar totul era haotic inauntru si eram prea obosita. In schimb, mi-am gasit manusa si mi-am dat seama ca portia de lucruri nasoale se terminase pe ziua respectiva.
Pe drum am avut timp sa ma gandesc ca mi-am uitat pantalonii gri si ca am doar o pereche de blugi pe urmatoarea luna: aia de pe mine.
In Amsterdam am iesit din aeroport doar ca sa privesc autocarul hotelului parasind locul. Inca 20 de minute in frig si vreo 2 conversatii la telefon, si am pornit catre Ibis. Asta pentru ca nu voiam sa imi petrec 14 ore in aeroport. Cand colo, ce sa vezi. Nu e hotel, e Ibis Airport!!! WTF? Scari rulante, cafenele si fast food, magazine, check-in desk????!!!! Dude, wrong!!! Not fun!!! Dar macar camera arata bine. Si pentru prima oara pe ziua respectiva, imi era foame. Cafeneaua de la acelasi etaj avea numai Lipton si promitea un snitel de vita care s-a dovedit a fi carne fripta cu ciuperci, dar eram prea obosita sa mai cer explicatii. Doar trei oameni flamanzi la ora respectiva, si toti vorbitori de romana. Din fericire, erau suficient de departe ca sa nu aud tot ce ziceau.
Partea mai putin amuzanta e ca n-am reusit sa adorm pana la 1 noaptea, asa ca m-am uitat la The Big Bang Theory si Two and a Half Men si NCIS pana m-am plictisit. Pe la 4 a sunat telefonul, bine ca le-am zis sa ma trezeasca, altfel nu stiu ce s-ar fi intamplat, am uitat sa setez alarma.
A doua zi, va povestesc mai tarziu…M-am plictisit eu, d-apoi voi!
Defy the Wind 