You are currently browsing the category archive for the ‘clubul.de.carte’ category.

Motto:

„loving someone is helping them when they get into trouble, and looking after them, and telling them the truth”

Stiu ca e restanta de anul trecut, dar abia acum ma incumet sa va povestesc ce impresii mi-a lasat „The Curious Incident of the Dog in the Night-Time”. Dupa cum bine stiti, am citit cartea in engleza si, intr-un fel, ma bucur, pentru ca ‘And’-ul englezesc la fiecare inceput de fraza e, pare-mi-se, mai suportabil decat suieratorul ‘şi’ romanesc.

Dupa cum autorul afirma la un moment dat, Haddon a scris cartea fara sa faca un studiu asupra sindromului Asperger, iar lucrul acesta se simte. Romanul inglobeaza clisee binecunoscute despre geniile fara sentimente si despre stiinta, dar conditia (mi-e greu sa-i zic boala) lui Christopher e un pretext perfect pentru comentarii geeky, puzzle-uri si probleme de matematica.

M-a impresionat enorm prapastia dintre evenimentele grav relatate si aparenta lipsa de emotii a protagonistului. Nimic nu pare sa-l atinga, intr-o prima instanta. Totul e inregistrat mecanic, pentru ca, mai apoi, sa se transforme intr-un uragan de senzatii, percepand sentimentele intr-un mod organic si imposibil de controlat. Asta nu inseamna ca textul nu transmite nici o emotie. Dimpotriva, povestea e atat de bizara, iar situatia atat de induiosatoare, incat, in momentul in care Christopher gaseste scrisorile mamei sale, n-am mai putut citi mai departe si am simtit nevoia sa fac o pauza. Femeile pot fi incredibil de egoiste. O spun pentru ca o simt uneori, dar incerc sa inhib astfel de porniri. Iar combinat cu sentimentul inutilitatii, depresia si renuntarea isi fac culcus. Si totusi, decizia ei de a-i parasi, e pur egoism, e dorinta de a se simti implinita si importanta, in centrul atentiei, nu invizibila.

„And I remember looking at the two of you and seeing you together and thinking how you were really differant wit him. [..] And it made me so sad because it was like you didn’t really need me at all. „

Pe de alta parte, aceeasi seninatate cu care Christopher priveste lumea ii permite sa treaca dincolo de conveniente si sa se exprime cu o sinceritate adesea taioasa, dar atat de savuroasa pentru cititorul care s-a trezit de multe ori razand in mijlocul unei foarte importante conferinte:

„All the other children at my school are stupid. Except I’m not meant to call them stupid, even though this is what they are. I’m meant to say that they have learning difficulties or that they have special needs.  But this is stupid because everyone has learning difficulties because learning to speak French or understanding Relativity is difficult, and also everyone has special needs, like Father who has to carry a little packet of artificial sweetening tablets around him to put in his coffee to stop him getting fat, or Mrs Peters who wears a beige-coloured hearing aid, or Siobhan who has glasses so thick that they give you a headache if you borrow them, and none of these people are Special Needs, even if they have special needs.”

Desi e un copil care nu intelege metaforele, Christopher se pricepe tare bine la comparatii, iar viziunea lui asupra vietii si lumii, in general, e una proaspata si surprinzatoare.

„I think prime numbers are like life. They are very logical, but you could never work out the rules, even if you spent all your time thinking about them.”

Pentru cei din jur, „maths wasn’t like life because in life there are no straightforward answers at the end.”

„People always think there is something special about what they can’t see, like the dark side of the moon, or the other side of a black hole, or in the dark when the wake up at night and they’re scared.”

Pentru Christopher, „intuition can sometimes get things wrong. And intuition is what people use in life to make decisions. But logic can help you work out the right answer.”

Argumetarile lui sunt uneori inspaimantator de reusite, aproape m-a convins ca ne asemaman cu un calculator mai mult decat ne-ar placea sa credem.

„Also people think they’re not computers because they have feelings. But feelings are just having a picture on the screen in your head of what is going to happen tomorrow or next year, or what might have happened instead of what did happen, and if it is a happy picture they smile and if it is a sad picture they cry.”

Exprimarea stangace contrasteaza puternic cu ideile profunde. Trebuie sa recunosc, mi-a placut la nebunie povestea asta amestecata, mi-am notat o groaza de citate despre timp si extraterestri, si Occam’s razor, si cat de minusculi si neglijabili suntem prin comparatie. Dar ma opresc aici, nu vi le transcriu pe toate, pentru ca le-ati citit si voi si sunt sigura ca v-au placut. Dupa cum bine zicea,

„I think that there are so many things just in one house, that it would take years to think about all of them properly.”

Pe alocuri, simt ca ma aseman cu personajul acesta curios: jocurile de Minesweeper, stanjeneala pe care o creeaza intrebarea „Ce mai faci?” („And I said, ‘I’m doing very well, thank you’, which is what you’re meant to say.), vidul pe care il simt cand vad meniul intr-un restaurant, teama de locuri noi si necunoscute (nu de metroul londonez, mai degraba de ala din Viena m-as teme), momentele in care prefer sa tac si sa ascult, decat sa ma angajez in discutii.  Nu mai zic ca am si ajuns in Willesden Junction, dar n-am poze sa va demonstrez pentru ca discutasem cu colegii de birou si stabilisem ca e un „dodgy place”, ceea ce s-a dovedit a fi perfect adevarat. 😀 Mi-ar fi placut sa pot face cautari in memorie precum el, dar …nah, asta e. Finalul fericit imi da sperante.

„And then I will get a First Class Honours Degree and I will become a scientist. And I know I can do this because I went to London on my own (almost, in my case), […] and I was brave and I wrote a book (if dissertation counts) and that means I can do anything.”

Concluzia:

„And it is funny, because economists are not real scientists, and because logicians think more clearly, but mathematicians are the best.”

Anunțuri

Dupa cum bine zicea Claudia, Mark Haddon ne-a facut un pic mai curiosi. Prin urmare, luna aceasta la Bookfrenzy citim The curious incident of the dog in the night-time sau O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii.

Eu ma gandeam sa o caut la biblioteca, dar pentru ca in oraselul/satucul asta avem vreo 30 la numar, si cele care detin carti interesante sunt situate pe unde si-a intarcat dracul plozii, cred ca o sa dau o raita prin librarii maine. 😀

Nu uitati, deadline: 7 decembrie

Spor la citit!!

Din motive de lipsa de inspiratie am inceput sa intreb lumea in stanga si in dreapta despre romane interesante. Prima reactie: s-a spart gasca. Brusc, toti si-au gasit ceva de lucru. Am ras putin de ei pe tema asta, asa ca si-au luat inima in dinti si mi-au sugerat raspicat The Journal of Chemical Physics. Ceea ce nu poate fi bun, ca pana si eu am o bucata de text pe acolo.

Asa ca s-a trecut la chestii mai serioase, cum ar fi Čefurji raus de Goran Vojnović sau Discworld. Pana la urma pe lista au ajuns:

 

Scuze ca n-am tradus titlurile, nu e musai sa citim cartea in engleza… sau poate vreti textul original. Fiecare dupa puteri.

Stiu, am promis acum un secol. Iata ce am reusit, cu abilitatile mele limitate:

Vreau sa stiu daca va place fontul auriu pentru logo:

Am uitat sa va povestesc ceva despre Jivago. Dar pentru ca acel text e prea lung, m-am gandit sa va zic intr-o postare separata, ca sa ne amuzam putin.

Inca dinainte de a incepe cartea m-a ros o intrebare inexplicabila. Voiam sa stiu cum arata Jivago. De obicei nu ma sinchisesc de astfel de detalii; personajele, fetele nu sunt bine conturate in mintea mea atunci cand citesc.

Curiozitatea mi-a dat putin curaj sa incep cartea, dar pe masura ce m-am adancit in povestea incurcata, am uitat de intrebarea initiala. Mi-am adus aminte abia spre sfarsit. Poate n-am fost atenta, dar n-am gasit suficiente indicii in text. Asadar, va provoc sa descoperiti orice referire la trasaturile sale fizice si sa o postati aici, intr-un comentariu.

Este Jivago un rus blond cu ochi albastri-verzi si maxilarul patrat sau un brunet cu trasaturi dulci si fata rotunda, de copil? Timid si protector sau aventuros nesabuit? Erou sau las?

Trebuie sa recunosc. Imi era dor de o carte precum Doctor Jivago, a lui Boris Pasternak. Ceva simplu si patrunzator, lipsit de scene grotesti, redus la esenta. Stiu ca romanul pare greoi si inspaimantator, dar cred ca merita o sansa. Mi-am propus sa i-o acord, mai mult, cred ca mi-am propus sa-mi si placa. Pot spune fara nici o retinere ca nu a fost atat de dificil pe cat am crezut.

Spre deosebire de Rox, eram prevenita de toate obstacolele pe care ea le-a intampinat. Invatasem deja din Anna Karenina despre interminabilele monoloage interioare. Doar ca remarcile pe care le afiseaza Pasternak din cand in cand, fie prin Iura, Nikolai Nikolaevici, ori Sima , sunt bine argumentate si capata forma de concluzii; nu se compara cu framantarile existentiale ale lui Konstantin Levin, ce sfarseste prin a-si gasi linistea si a intelege ceva ce nu poate fi exprimat in cuvinte. Din punctul acesta de vedere, Pasternak mi s-a parut mult mai digerabil.

„In acest sens anticii nu aveau istorie. La ei nu a existat decat marsavia sangvina a unor Caligula cruzi, ciupiti de varsat, care nu banuiau cat de lipsit de har e orice cotropitor. […] Abia dupa Hristos veacurile au inceput sa respire mai libere. Abia dupa el a inceput viata in posteritate si omul nu mai moare sub un gard de pe strada, ci in istoria lui, in toiul muncilor menite de a invinge moartea, moare el insusi dedicat acestei teme.” (p. 26-27)

Stiam si despre obiceiul de a nu repeta numele unui personaj in acelasi paragraf, ci de a utiliza toate diminutivele si poreclele posibile. Citindu-l pe Tolstoi, ai toate sansele sa gasesti cate 6, 8 nume pentru un dialog intre doua personaje. La Pasternak e si mai subtil, personajele capata noi identitati in functie de etapa pe care o parcurg sau de cadrul in care se desfasoara: Iura, Iurocika, Iuri Andreevici, doctor Jivago sau, simplu, Jivago. Din fericire, pe alocuri se fac referiri la evenimente anterioare. De cele mai multe ori, insa, traiesti cu o senzatie de deja-vu care te determina sa rasfoiesti paginile ramase in urma.

Dupa cum era de asteptat, erotismul e redus la minimum, consemnarea idilelor fiind suficienta. Totusi, Pasternak nu e atat de aspru precum m-a socat Dostoievski in Adolescentul, unde personajul principal se comporta complet haotic din cauza unei pasiuni puternice, dar care e abia mentionata in treacat. Aici m-a uimit prezenta declaratiilor de dragoste atat de sensibile dintre Lara si Iura. Mi-e greu sa cred ca doi oameni chiar si-ar spune asa ceva, replicile par indelung studiate, dar am invatat sa nu mai privesc romanul din aceasta perspectiva. Se strecoara incet ideea predestinarii celor doi, relevata in rememorarea primei lor intalniri.

„Toata faptura mea se mira si intreba: daca dragostea si incarcarea cu electricitate sunt atat de dureroase inseamna ca si mai dureros e sa fii femeie, sa fii electricitate, sa trezesti iubirea.” (p. 463)

E oarecum banal si irelevant sa te intrebi daca actiunea e verosimila. Seria de coincidente irita initial, mai ales cand se intalnesc toate planurile naratiunii in micul orasel Meliuzeevo: Jivago, Galiullin si Larisa in acelasi salon de spital. Pentru o carte cu pretentii de bildungsroman, paralelismul si intersectarile nebanuite sunt firesti. Personajele sunt urmarite pe tot parcursul vietii, iar momentele cruciale contin dese referiri la situatiile celorlalti. Totusi, mi-am iesit putin din fire cand Jivago nimereste la o frizerita care e tocmai matusa lui Liveri, de la care el abia evadase (ati ametit? si eu…). Incerc sa nu uit ca e vorba de un roman scris timp de 10 ani, ca in el se ascund gandurile si concluziile unei vieti deosebite, ale unui om inteligent care a studiat enorm. Omniscientul impartial deruleaza o poveste subiectiva, un pretext de introspectie, de a asterne pe hartie convingeri si superstitii adanc inradacinate, la care s-a meditat profund. E un teatru de papusi in care Pasternak si-a agatat poeziile si amintirile, alaturi de societatea obtuza care nu l-a vrut.

Un lirism idilic infrumuseteaza fraza seaca, aspra a naratiunii. Epitetele si comparatiile sunt de-a dreptul savuroase, dar nu stiu in ce masura trebuie sa ii atribui merite traducatorului. Spre exemplu, facand referire la noul apartament al Larei: „Ferestrele […] erau inundate de cerul senin si albastru, imens ca un fluviu revarsat.” (p. 113), sau primavara, inainte de plecarea la Varikino, „prin fereastra deschisa adia vantul primavaratic, mirosind ca o chifla frantuzeasca, din care abia ai muscat.” (p. 235) aducand o boare de speranta in apasarea generala. Frumusetea ostentativa a naturii se impleteste cu mizeria. Soarecii joaca pe mese chiar si la ospetele de Craciun din inalta societate. Pe masura ce situatia politica degenereaza, casele sunt napadite de sobolani, oamenii saracesc, crime odioase iau locul poeziei, iar pustiul rece al Siberiei devine ostil.

„Toamna mirosea amar a frunze cafenii, amestecate cu alte arome. Lacom, Liveri Averkievici sorbea parfumul acesta complex, in care se amesteca mirosul de mere macerate si inghetate, de vreascuri amare, de umezeala dulceaga si de abur siniliu al lui septembrie, care aminteau de fumul focurilor stinse cu apa sau al unui incendiu stins de curand.” (p. 371)

Venirea primaverii si cresterea duratei zilei nu mai e un prilej de bucurie, caci ordinea fireasca a lucrurilor e demult rasturnata, iar mintile oamenilor s-au smintit de atata suferinta. Intors in Iuriatin, Jivago nu poate constata decat ca „aceasta lumina tulbura sufletele, chema in departari, speria si punea pe ganduri.” (p. 408 )

Mi-am imaginat ca voi reusi sa evadez intr-o alta lume, cu alte probleme, in care voi uita de mine. Aventurile extraordinare te tin cu sufletul la gura, te fac sa te intrebi ce rasturnare de situatie va aduce urmatorul capitol, ce coincidenta nefericita. In ciuda diferentelor izbitoare, am avut cateva momente in care m-am simtit atinsa de trairile lui Iura. Senzatia de instrainare care il incearca la revenirea in Moscova, dupa doi ani de razboi, impresia ca nu isi mai recunoaste prietenii, oamenii pe care ii admira, e ceea ce simt ca ne paste in curand. Suntem la aceeasi varsta, cand ne sedimentam ca adulti, si ma tem ca o ruptura mai lunga ne va face de nerecunoscut.

„Prietenii lui isi pierdusera, in mod bizar, orice urma de stralucire si originalitate. Nici unul dintre ei nu mai avea propria sa lume, propria sa parere. Erau cu mult mai vii in amintirile lui.” (p. 196)

Cred ca mai multi se vor regasi intr-un alt fragment, despre felul in care Iura simte inspiratia.

„munca puse stapanire pe el si simti apropierea a ceea ce se numeste inspiratie. Raportul de forte care directioneaza creatia devine parca decisiv. Intaietatea n-o mai detine omul, nici starea lui de spirit careia ii cauta o expresie, ci rolul principal si-l aloca limbajul in care vrea s-o exprime. Limbajul, patria si creuzetul frumusetii si sensului, incepe el insusi sa gandeasca si sa vorbeasca in locul omului, devine muzica, dar nu in ce priveste sonoritatea auditiva exterioara, ci datorita rapiditatii si fluxului sau interior. Atunci, asemenea valtorii rostogolite a unui fluviu, care numai prin miscarea sa lustruieste stancile de pe fund si invarteste pietrele morii, aceasta valtoare curgatoare doar prin forta propriei sale legi creeaza in drumul ei, in trecere, masura versului si rima, ca si mii de alte forme si imagini mult mai importante, dar care pana acum nu au fost inca simtite, luate in calcul, numite.” (p. 473)

Un singul lucru mi s-a parut dezamagitor: finalul. Jivago si-a sacrificat iubirea si copilul nenascut in numele onoarei si al responsabilitatii fata de familia oficiala. Nu asta ar fi fost problema, ci faptul ca nu si-a dus la bun sfarsit intentia. Razboiul, frigul, boala i-au ros energia mult prea devreme, dezvaluind spiritul ratacitor si risipitor al raposatului Jivago. In bratele ocrotitoare ale Larei, Iuri uita sa mai actioneze, uita sa mai traiasca si devine un contemplativ, aruncat de colo-colo de puterea intamplarii. „Ce bine era sa inceteze a mai fi activ, sa inceteze a incerca sa obtina ceva, sa se gandeasca la ceva, ce bine era sa renunte temporar la aceasta munca in favoarea naturii, sa devina el insusi un lucru, un obiect in mainile ei milostive, splendide, creatoare de frumusete.” (p. 428) Cuplul perfect Lara-Iuri Andreevici sufera de lipsa initiativei, iar aceasta le aduce sfarsitul.

Spre deosebire de Jivago, Antipov e cel obsedat de controlul suprem al propriei vieti, de moralitatea absoluta si de constiinta propriei valori. Pasa vrea sa isi demonstreze aptitudinile iesite din comun doar pentru a-si impresiona sotia. Prins in capcana, ratand cu putin reintalnirea cu Lara, el alege sa curme jocul, ramanand stapanul propriului destin. Tragic si stupid, as putea sa adaug.

Deranjant este faptul ca Iuri nu porneste in cautarea Toniei, ci se resemneaza intr-o atitudine batranicioasa. Asta nu-l impiedica sa incurce viata unei alte femei, care il accepta cu ciudateniile si capriciile dobandite. Murdar, traind cu spaima foametei si inchisorii, intr-o saracie lucie, Jivago renunta la scris si la medicina, care il facusera faimos, si devine antisocial si paranoic. Alterneaza perioade in care se angajeaza ca zilier in casele noilor imbogatiti ce ii frunzaresc operele, fara a sti cine e nespalatul care le-a calcat pragul, cu momente in care dispare fara urma, alarmandu-si noua familie. Bolnav si imbatranit inainte de vreme, isi incheie destinul in aceeasi camera ce i-a marcat existenta. „Pe masa-o lumanare ardea, o lumanare.” Ma fascineaza imaginea facliei veghind conversatia Larei cu Pasa, vazuta arzand la fereastra de catre Iuri, din strada inzapezita. E un simbol atat de puternic, purificator, al triunghiului dureros si melodramatic.

Desigur, o poveste ruseasca trece dincolo de moarte, iar romanul nu se incheie cu funeraliile lui Iuri. Pasternak a mai scris cateva pagini, doar pentru a ne dezvalui inutilitatea sacrificiului celor doi barbati si suferintele ce s-au abatut asupra familiilor lor.

Despre Doctor Jivago, Boris Pasternak, Ed. Polirom, Iasi, 2004, 616 p.

Aseara am terminat cartea. O incepusem dupa abandonul Roxanei. Sper, sincer, ca s-a razgandit sau, macar, nu i-au luat si altii exemplul. Mai am de citit cateva poezii scrise de Iurocika si de rasfoit prefata si tabelul cronologic. Astept sa se sedimenteze nitel senzatiile pe care mi le-a lasat aceasta lectura. Voi scrie in curand recenzia, fara a cenzura evenimentele cartii. Cine nu doreste sa-si strice surpriza de final, va trebui sa se abtina de la citit comentariile mele. Dar pana atunci mai aveti ceva timp la dispozitie sa terminati. 😛

Cand am aflat despre ce e vorba, primul gand care mi-a trecut prin minte a fost ceva de genu’: „Eu?? Sa abandonez? Eu duc o carte pana la capat! Si mereu citesc lucruri bune, atent recomandate. N-am despre ce sa scriu.” A fost suficienta o privire fugara prin biblioteca si mi-a disparut tot avantul.

Cel mai recent abandon: Gunter Grass, Toba de tinichea, propusa la prima editie BookFrenzy. A fost ceva in raceala frazei germane care nu m-a vrajit deloc. Nu stiu daca voi avea curaj sa citesc vreodata cartea aceasta.

Un alt proiect maret la care am facut o pauza e Ulysses, de James Joyce. Aici sunt ceva mai increzatoare. Deja am atacat povestile sale. Intre timp am vazut putin si Dublinul, nu stiu daca ajuta cu ceva, dar e foarte interesant sa citesti o carte si sa recunosti locurile, strazile, parcurile prin care se plimba protagonistii.

As mai trece aici doua titluri pe care le-am atacat demult si care nu erau de nasul meu la vremea respectiva (asta prin gimnaziu, long time ago): Divina Comedie si Iliada. Pur si simplu, am realizat ca dadeam paginile fara sa inteleg nimic. Nu puteam vizualiza cercurile. Nu intelegeam lupta. O vreme m-am descurcat citind versurile Iliadei cu voce tare, dar am ragusit destul de repede. Acum ma intreb daca am crescut suficient pentru ele.

Din aceeasi perioada mi-a mai ramas undeva infipt in creier Gargantua&Pantagruel, de Rabelais. Grotescul povestii m-a zapacit complet, nu stiam daca sa rad sau sa fiu dezgustata. Si daca sa imi fac griji ca-mi vine sa rad. Cumva am trantit in aceeasi oala si Gulliver, al lui Swift. La fel, abandonat.

Pana acum am insiruit doar carti deosebite, abandonate din cauza incapacitatii mele de a ma adapta textului si de a intelege cu adevarat povestirea. Exista, insa, si un anumit gen pe care nu-l pot suporta. Siropul! Mierea aceea in cantitati excesive care iti aluneca pe gat, te gadila si te irita pana cand, inevitabil, tusesti pana dai tot afara.

Nu ma intelegeti gresit, n-am nimic cu romantismul. Doar ca unii l-au dus prea departe. Mi se nazarise sa iau la rand toata biblioteca alor mei. Nu stiu cum s-a intamplat, mi-a picat in mana tocmai Romain Rolland, Inima vrajita (suna bine, nu?). Citesc acum despre el ca a luat Nobelul, dar sigur nu pentru romanul acesta.

M-am straduit pret de cateva pagini bune sa ignor dragostea ei pentru tata, apoi indragosteala de sora. In cele din urma m-am calmat cand a aparut primul baiat (at least she’s straight, right?!). Dar cand a inceput iar sa se stranga in brate si sa se pupe cu sora-sa, totul intr-o dragalasenie perfecta, nuantat cu ample descrieri ale gesturilor mainilor lor, zau, n-am mai rezistat. As fi dat vina pe traducator, pentru ca nu a ales cu grija substantivele si verbele din sfera iubirii si le-a amestecat in ultimul hal, creand un personaj cu sexualitate incerta. Dar, dupa mai bine de 20 de pagini, inca mi se vorbea despre cat de minunat se simt ele doua impreuna si cat de prietene sunt, totul intr-un limbaj copilaresc si siropos. Am gasit acum un semn la pagina 104. Daca e al meu, pot spune ca am fost viteaza si chiar m-am straduit sa citesc. La toate acestea a pus capac faptul ca detin doar primul volum dintr-o serie de trei. Adica dupa atata chin nu as fi aflat cum se termina, si m-as fi gandit etern la celelalte doua. Sau le-as fi gasit si chinul ar fi reinceput. Sau nu!

L-am intrebat pe tata ce-i cu cartea aia. Mi-a raspuns simplu ca „asa scriu francezii astia”. Mi-a fost suficient sa inteleg ca volumul ratacit in sufrageria noastra a fost o intamplare. Nu stiu ce a vrut sa transmita Rolland, cert este ca planul meu maret de a devora intreaga biblioteca s-a dus pe apa sambetei.

Se pare ca s-a hotarat, luna aceasta citim Doctor Jivago, de Boris Pasternak. Stiu ca nu va fi o lectura usoara, dar tocmai pe asta mizez. Provocarea e mare si cred ca raspunsul va fi pe masura.

Ma vad nevoita sa acord premiul pentru editia care s-a incheiat Claudiei, ea fiind singura care a scris respectand termenul impus initial. Nu vad cum as putea face o evaluare justa a textelor fara a tine cont de acest criteriu, considerand ca mai sunt inca persoane care au citit cartea, dar nu au apucat sa posteze comentariile (da, Andreea, simte-te cu musca pe caciula :p). Asadar, felicitari, Claudia! Discutam noi cum ajunge cartea la tine. 🙂

Despre Caderea lui Albert Camus mai puteti citi aici si aici. Ma bucur ca lumea nu a renuntat la postarea recenziilor. In fond, termenele limita sunt orientative, menite sa mentina un ritm si sa nu ne dea prea mult timp sa ne plictisim. Inca mai sunt curioasa ce aveti de spus.

Am inceput acordarea premiilor pentru a crea o motivatie suplimentara, dar nu as vrea sa transform BookFrenzy intr-o competitie. Primeaza in continuare placerea de a citi si dorinta de a-ti exprima liber ideile, departe de rigoarea unei analize literare. Faptul ca nu v-a impresionat premiul pus la bataie si ca ati citit si scris atunci cand ati dorit, intr-un mod bizar, ma bucura. Desi, recunosc, nu e usor sa tii pasul, facem chestia asta pentru ca putem si pentru ca ne place, nu pentru ca suntem constransi sau dusi cu zaharelul.

Totusi, nu vreau sa renunt inca la premii. Pentru ca termenul limita e 22 decembrie (perioada foarte aglomerata) si pentru ca, de vreo cativa ani incoace, am descoperit ce amuzant e sa fii Mosu’, am decis sa mai ofer o carte. Dar pentru ca nu vreau sa fiti stresati de cat de corect, concis, relevant etc. scrieti, ci astept doar ganduri sincere, izvorate din lectura proaspat incheiata, voi acorda premiul primei persoane care posteaza. Bineinteles, astept ceva mai mult decat „Am terminat cartea! Yuppeee…”. Deocamdata, Mosu’ nu are inspiratie pentru cadourile de anul acesta (dar asta-i alta tragedie, pentru alta poveste), asa ca voi anunta mai tarziu in ce consta premiul.

Mai coacem si alte surprize, dar toate la timpul lor.

Spor la citit!

Nu credeam ca voi ajunge vreodata atat de entuziasmata incat sa adaug pe cineva intr-o fractiune de secunda la lista cu persoane care imi plac. De obicei intorc motivele pe toate fetele si cantaresc indelung. Dar mi-am zis ca vreau sa promovez oamenii deosebiti si gesturile frumoase prin intermediul acestei serii de postari, iar lucrul de care va povestesc acum nu trebuie sa treaca neobservat.

Nu va voi vorbi despre Dan Teodorovici, scriitorul. Asta pentru ca nu i-am citit cartile, nici articolele, si nu ma pot pronunta. Am avut ocazia, acum cateva luni, cand Andreea a propus Celelalte povesti de dragoste la BookFrenzy. Numai ca eu eram prea ocupata sa-mi traiesc mica mea poveste si nu voiam sa imi umbresc fericirea marunta cu o carte despre tristeti in doi.

Astazi, insa, am aflat o frantura din omul care este Dan Teodorovici si, desi nu cunosc nimic mai mult, pot spune ca gestul sau m-a impresionat profund. Se pare ca el a descoperit comentariile Claudiei despre Celelalte povesti si, in ciuda faptului ca recenzia nu era un omagiu adus cartii, ci, dimpotriva, o analiza destul de dura a textului, Dan (daca imi permiteti sa ii spun astfel) a avut taria sa treaca peste orgoliul de moment si sa priveasca situatia calm si obiectiv. Ba chiar a gasit si aspecte pozitive si, mai mult, le-a impartasit cititorilor pe blogul personal.

Am recitit comentariile Claudiei imaginandu-mi ca ar fi vorba despre ceva scris de mine. Sunt subliniate anumite aspecte pozitive, dar criticile sunt, la randul lor, pertinente, atacand diferite aspecte ale textului legate de tema si compozitie. Nu stiu daca nu cumva prima mea reactie ar fi fost sa ma enervez si, apoi, sa ignor complet opinia cititoarei. Ma bucur ca nu s-a intamplat asa. As vrea sa pot avea aceeasi seninatate de care a dat dovada Dan Teodorovici atunci cand primesc critici pentru munca mea. Si nu e vorba de munca de mantuiala, ci de un efort continuu, de ore in sir in care ai dat tot ce-i mai bun din tine, de lucruri in care ai pus trup si suflet si de care te-ai atasat pe veci, de realizari de care esti mandru atunci cand privesti inapoi. Fara indoiala, a scrie o carte, a o publica si a atinge atatia oameni e un proiect de mare anvergura si, oricat de usor ti-ar veni cuvintele intr-o fraza, ajungi sa dedici o mare parte din fiinta ta unui manuscris. Se simte in replica lui Teodorovici ca iubeste textul caruia i-a dat viata si numai astfel imi explic pe deplin interesul sau pentru opiniile cititorilor, indiferent de ce ar avea acestia de spus.

Ati putea afirma ca reactia sa a fost fireasca si aveti mare dreptate. Consider ca trebuie sa remarcam, totusi, momentele in care lucrurile se intampla asa cum trebuie sa se intample, pentru a le deosebi de celelalte.

Iar cu ocazia aceasta i-am descoperit si blogul. Simpatic si relaxant, e numai bun de rasfoit la vreme de plictiseala.

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

Decembrie 2017
L M M M V S D
« Mar    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Archive