You are currently browsing the category archive for the ‘filme’ category.
„Means lowering the biscuit into the tea and letting it soak in there and trying to calculate the exact moment before the biscuit dissolves, when you whip it up into your mouth and enjoy the blissful union of biscuits and tea combined. It’s more relaxing than it sounds.”
„- Nothing here has worked out quite as I expected.
– Most things don’t. But sometimes what happens instead is the good stuff.”
Am capatat obiceiul de a ajunge la pranz acasa, de a ma cocolosi in patul mare si caldut si de a butona telecomanda, cautand un film usor. Cred ca vremea friguroasa e de vina. Azi am descoperit The Last Mimzy, un film slabut si siropos, dar cu cateva puncte care m-au topit:
- Analogia cu iepurele demential al Alicei, Through the Looking Glass, ca tot aveam eu o obsesie.
- Logo-ul Intel, inscriptionat la nivel atomic, intr-unul din cipurile lui Mimzy (ma intreb cat au cotizat pentru a-si avea numele in film).
- O voce inconfundabila si niste versuri reprezentative. Voua va spune ceva?
Mie mi-a reamintit criteriul dupa care iau in considerare originalitatea si valoarea unui artist. Daca ii poti recunoaste opera prin stil, chiar daca nu cunosti o piesa anume (in cazul unui solist se adauga si vocea deosebita), poti spune ca acela merita toata atentia.
…mama se intreba cum de i-au dat aluia (Al Pacino) atatea Oscaruri. Eu ascultam asta:
„The hair… They say the hair is everything, you know. Have you ever buried your nose in a mountain of curls… just wanted to go to sleep forever?”
Da, a dat Domnul si l-am vazut si eu. Si era exact ce aveam nevoie. Un film simplu, in care cuvintele sunt de prisos…pentru ca oricum, in orice limba ar fi, ceva se pierde odata ce le rostim si le dam mai departe. Filmul m-a vrajit de la inceput, si, desi era 2 noaptea, waaaay past my bedtime (well, not really…), mi-am zis sa urmaresc inceputul ce se anunta plin de poante pe seama diferentelor culturale. Sincer, ma asteptam la vreo „comedie romantica”, el/ ea ratacit/a prin Tokyo, vreo iubire incalcita in cuvinte neintelese, poate ceva gen Maytreyi, dar mai moderat.
I was sooooo hapily wrong! Nu stiu daca faptul ca e scris si regizat de o femeie are vreo contributie, dar perspectiva oferita e cu totul alta decat banala poveste americana. Lucrurile sunt „asa cum trebuie sa fie”, naturale, prea putin fortate, povestea curge lin si firesc. Se simt puternic influentele asiatice, e genul de film care trebuie contemplat in tacere (in mod cert, nu pe gustul oricui). Nu se intampla nimic, primim doar franturi de viata, imaginea unei lumi noi, privite prin sticla, de la fereastra camerei de hotel, din taxi, din tren…peisaje superbe, arhitectura e absolut breathtaking…si, cu toate aceastea, nimic nu umple vidul ce apasa sufletele personajelor (God, I so know the feeling). E genul de film care ti se deruleaza in cap, multitudinea de intrebari, griji si framantari ce ii apasa pe protagonisti nu sunt rostite, dar trec in tine fara cuvinte, amestecandu-se cu experiente si trairi proprii.
Mi-a sarit in ochi modul diferit in care cei doi abordeaza prapastia dintre sine si lume. El, intreband, iscodind, incercand sa afle acele cuvinte pierdute intr-o traducere sumara. Ea, privind, dincolo de bariera lingvistica, dornica sa interiorizeze gesturile si semnificatiile unei filozofii pe care ar trebui sa o cunoasca, dar ii ramane straina. Pentru prima oara, mi-a placut Scarlett Johansson. De obicei, rolurile ei de tarfulita (scuzati-mi limbajul, dar asa am perceput-o pana acum, spuneti-mi ca n-am dreptate) ma dezgustau usor. Inca nu-mi vine sa cred ca a fost atat de credibila intr-un rol de inocenta. A reusit sa para o copila, sa se alinte, sa fie frumoasa, dar, cel mai important, reala si cu burtica (abia acum am obervat ca nu e genul anorexic). Personajul ei nu filozofeaza, desi a absolvit filozofia la Yale, e doar un copil care incearca sa descopere lumea si sensul vietii si pregatirii sale in contextul dat.
Anumite detalii sunt usor exagerate, traducerile sunt artificial trunchiate, momentele penibile frizeaza putin irealul, indiferenta partenerilor de viata e dusa la extrem, dar nu pot trece peste faptul ca aceste aparente scapari aduc un plus de subiectivism, ne fac sa imbracam pielea personajelor si sa privim totul cu ochii lor.
Tokyo si intreaga atmosfera japoneza mi se par doar un pretext pentru un titlu genial care ascunde eterna incercare a omului de a-si transpune ideile si sentimentele pe intelesul celor din jur. Tokyo e metafora perfecta pentru izolare, e intriga, elementul ce declanseaza nevoia de comunicare si introspectie. De aici deriva povestea unei prietenii complicate si o intamplare simpla. Un film perfect de imperfect pe care l-am privit zambind calm. Dulce-amarui.
„Let’s never come here again because it would never be as much fun.”
Defy the Wind 