Clubul de carte – Intermitentele mortii – Saramago

Moartea umanizata…cine ar fi crezut? O carte ce aduna toate cliseele posibile despre moarte…schelet, coasa, femeie frumoasa, abur, permanent prezenta pretutindeni – nu spun atotcuprinzatoare, acela e Dumnezeu, iar in cartea asta e vorba doar despre moarte, cu „m” mic. O moarte banala, o moarte care nu cunoaste secrete, o moarte care nu isi mai aduce aminte de unde e si incotro se indreapta, o moarte care nu da raspunsuri si nu stie, doar intuieste rostul lucrurilor. „moartea nu stie ce sa spuna in fata celei mai mari dureri omenesti.” (p.183)

Totusi, in ciuda aspectului cliseistic, autorul reuseste sa adauge nuante subtile si tonuri picante, dand sens reprezentarilor si explicand, pe cat posibil, mecanismele intrinseci ale trecerii in nefiinta.

Nu pot spune ca sunt innebunita dupa Intermitentele mortii, dar, cu siguranta, exercitiul de imaginatie propus de Saramago e o sclipire de geniu. Reactiile societatii par indelung studiate si cantarite, rasturnarile de situatie te lasa cu impresia confuza de…”Eu de ce nu m-am gandit la asta?” Un singur lucru m-a entuziasmat, stilul in care e scrisa cartea. Mi-a trebuit cam mult sa imi dau seama de ce nu exista linii de dialog, ghilimele, puncticele, dar cand am facut-o, mai bine mai tarziu decat niciodata, am simtit nevoia sa scot o foaie din mapa si sa notez pagina la care am avut revelatia. 163, unde e descrisa scrisoarea mortii catre directorul televiziunii. O vreme am sperat ca romanul se termina cu o semnatura gen „Moartea” (cu „M” mare), dar mi-a trecut.

Nu voi putea separa niciodata cartea aceasta de locurile in care am citit-o, mai exact, salile de asteptare din vreo doua aeroporturi, plus zborul Munchen – Birmingham, in care m-am straduit sa o termin, stiind ca in zilele urmatoare nu voi mai avea timp de ea. E linistitor sa citesti inainte de zbor ca moartea e in vacanta, te face sa te simti oarecum in siguranta. E infiorator sa citesti in timp ce decolezi si simti cum acceleratia iti indeasa creierul in spatarul scaunului un text ce suna a incantatie:

„...dar moartea, aceasta moarte care, asa cum am spus-o in paginile din urma, este legata de specia umana cu un caracter de exclusivitate, nu ne scapa din ochi nici pentru un minut, in asa masura incat pana si cei care deocamdata inca nu vor muri simt in mod constant ca privirea ei ii urmareste.”
(p. 217, cat m-am chinuit sa caut citatul, pentru ca, dupa ce am citit, am inchis repede, speriata, si am asteptat sa ne desprindem si sa ajungem sus, in nori. Foaia cu insemnari era pierduta prin bagaje, iar eu nu aveam curaj sa misc vreun deget.)

Pe la 179 treaba devine cat se poate de lingusitoare, chiar prea de tot, si umila:

„Este posibil ca numai o educatie aleasa, din acelea care devin tot mai rare, alaturi, poate, de respectul mai mult sau mai putin superstitios oe care cuvantul scris obisnuieste sa-l inspire sufletelor scrupuloase, sa-i fi facut pe cititori sa nu intrerupa ceea ce am relatat[…]„

Incet, suntem anuntati ca vom aluneca in alta poveste, una dulceaga si induiosatoare, una care ne face sa ne fie mila de moarte, in singuratatea ei (ezit sa zic absoluta, in cartea aceasta nu se pune problema absolutului). Nu cred ca mai are rost sa detaliez despre dragalasenia in care e scaldat tot tabloul, chiar excesiv, pe alocuri. Un singur cuvant doar imi staruie in minte: tihna. Odihna aceea in intuneric, abandonarea totala, cainele tinut in brate. Pentru moarte, un moment mai important decat milioane de plicuri mov expediate, intepatura a ceva nou si nebanuit, si amorteala unei stari apropiate de fericire si deznadejde, in acelasi timp. moartea supusa acelorasi legi si framantari, precum oamenii, mai aproape de noi, mai putin inspaimantatoare.

Metafora e putin spus. Cartea e un giuvaier modelat si bogat ornamentat, o tesatura misterioasa, un labirint avand in centru ideea ca fara un suflet cald aproape esti la fel de mort si rece precum moartea. Sau poate ideea e doar un pretext pentru un roman deosebit. Ar mai fi multe de spus, dar „este obiceiul acestor oameni, niciodata nu termina de spus ceea ce vor.„

[Later edit] Am uitat sa mentionez gandul nebun care mi-a venit pe drumul de intoarcere. Ma fascineaza scanerul de bagaje. Si modul in care o persoana reuseste sa deosebeasca, in cateva secunde, multitudinea de lucrusoare, gadgeturi si alte prostioare pe care le indes eu in bagaje. Cred ca daca moartea ar trebui sa isi ia vreodata o slujba, am gasi-o intr-un mare aeroport, scanand toate bagajele si vietile calatorilor nestiutori.