You are currently browsing the category archive for the ‘eliade’ category.

„Cuvantul acesta e frumos, e un cuvant foarte frumos…Si cuprinde foarte multe lucruri…De aceea imi place, si-l intrebuintez des…Exista un singur debut fertil in viata; experienta huliganica. Sa nu respecti nimic, sa nu crezi decat in tine, in tineretea ta, in biologia ta daca vrei… Cine nu debuteaza asa, fata de el insusi sau fata de lume – nu va crea nimic, va ramane sterp, timorat, coplesit de adevaruri. Sa poti uita adevarurile, sa ai atata viata in tine incat adevarurile sa nu te poata patrunde, nici intimida – iata vocatia de huligan…”

Mircea Eliadea, Huliganii, Ed. Humanitas, p. 186

„Ti-am mai spus si alta data ce cred eu despre acei oameni care se tem de imprejurari si de medii, care cred ca un oras de provincie, o casatorie sau o boala ii poate rata. Cred ca sunt niste oameni slabi si lasi, asta cred. Unui om tare, unui om implinit, nu-i poate fi teama de nimic, absolut de nimic. Poate fi schiop, poate fi orb, poate avea o casa de copii in spinare, se poate zbate in cel mai deprimant targusor, toate acestea n-au nici o importanta. El ramane viu, el continua sa fie si sa creeze, impotriva oricarei imprejurari. „

Mircea Eliadea, Huliganii, Ed. Humanitas, p. 221

„Destin inseamna: faptul ca omul este muritor, faptul ca limita cunoasterii sale e foarte stransa, faptul ca suferinta e eterna, faptul ca un suflet nu poate comunica niciodata perfect cu un alt suflet.”

Mircea Eliadea, Huliganii, Ed. Humanitas, p. 218

„Am spus-o de atâtea ori, […] găsesc un singur sens vieţii acesteia, de-aici. Să poţi fi sigur că cel puţin un om nu va dormi în noaptea aceea, ştii, noaptea îngropării tale; că se va găsi cineva care nu te va lăsa singur… O, să poţi muri cu certitudinea asta, că va ramâne o fiinţă care să reziste şi somnului, şi oboselii, şi durerii, şi va petrece noaptea aceasta gândindu-se la tine, atât numai: gândindu-se la tine…Nu e nevoie să plângă, să te regrete… La ce folosesc toate acestea? La ce foloseşte că eşti plâns şi regretat în timpul zilei, iar noaptea, tocmai noaptea, când eşti cu desăvârşire singur, te uită toţi, şi adorm?…”

Mircea Eliadea, Huliganii, Ed. Humanitas, p. 148

[inca n-am terminat cartea…voi reveni]

Nu stiu de ce ma tot intorc la el. L-am descoperit mai demult, citind Maitreyi pe malul marii. Sper sa nu uit niciodata senzatia sublima pe care mi-a lasat-o descrierea padurilor inmiresmate din India sa fascinanta. Leneveam seara pe plaja si povestea ma prinsese in valtoarea ei. Mi-am ridicat la un moment dat ochii din carte si am privit valurile. Si marea imi paru altfel, mai zbuciumata, mai adanca, rascolita de temeri si chemari indepartate. Apoi am inteles, povestea trecuse mai departe, incepuse sa prinda viata in mine, fremata pe dinlauntru, imi acaparase universul si lumea, iar acum se revarsa, inundandu-mi marea.

Am savurat pana la [regretabila] ultima pagina acea perfecta (atat de prefecta, incat neverosimila) poveste de dragoste pe care ne-a daruit-o Eliade. Am trecut apoi la cartea plina de scuze a iubitei sale, traind mereu cu senzatia ca, intre pasiunea nebuna a lui si pudoarea excesiva a ei, adevarul e undeva la mijloc.

L-am abandonat curand pe Eliade, pentru ca, mai departe, nu imi oferea decat fictiune si ocultism. Am incercat nuvele, dar mi s-au parut toate franturi de scenarii hollywoodiene, prea comerciale, prea perfect de socante. Teleportari, calatorii in timp, camioane pierdute in noapte. Intre timp, a murit si dorinta de a citi altceva decat bloguri sau bancuri.

Ajung acum sa il regasesc (am vrut sa spun redescopar, dar nu mi-a adus, in fond, nici o noua descoperire) printr-o intamplare simpla. Amintirea noptilor bengaleze s-a deschis, precum o rana veche. Povesti soptite seara la telefon, si barcute de hartie intr-un ocean de piatra. Pastrez ideea ca mereu imi vor ramane cartile, ca un ultim refugiu al unei minti speriate si doborate de viata. In rest, trebuie sa multumesc cuiva pentru ca mi-a redat pofta si curiozitatea de a citi mai departe. Si altcuiva, pentru ca imi face promisiuni dulci ca voi avea ce citi in continuare.

Si sa nu-l uit pe eliade…

Işi lasase bratul atârnat în afara patului…

„Cu mult înainte, vorbiserăm o dată împreună despre voluptate, şi îi spusei că cineva care ştie iubi cu adevărat poate experimenta voluptatea oricît de neînsemnată ar fi atingerea trupului celuilalt.”

-Nu mă crezi…

„Îi luai braţul şi-l privii o clipă fascinat. Nu mai era braţ de femeie acela. Căpătase o transparenţă şi o căldură autonomă, parcă întreaga pasiune se concentrase sub pie­lea aceea brună, mată, şi întreaga voinţă de victorie ală­turi. Trăia prin sine; nu mai aparţinea fetei care îl întin­sese pe jăratec ca să-şi încerce dragostea. Îl ţineam în mîinile mele ca pe o ofrandă vie, zăpăcit eu însumi de in­tensitatea cu care palpita şi de ciudăţenia faptului care trebuia să urmeze.”

-Ce-i?
-Nimic…

„În acea chemare a dragostei mele, plimbată pe carnea braţului gol, o chemam pe ea. Lunecă­rile degetelor mele către umeri se îndreptau spre ea, toată. Şi o ghicii atunci cum se clatină şi se reazămă mereu, tot mai mult, de mine, pînă ce şi-a încolăcit celălalt braţ de umerii mei şi a început să mă strîngă, lăcrămînd, fără răsuflare.”

În cele din urmă se întoarse cu spatele şi se făcu mică mică de tot.Ar fi putut să ţipe, să se revolte, să se zbată. În schimb, rămăsese fără glas, zdrobită, pierdută… Fiinţa i se concentrase în tendoanele braţului stâng. Sufletul îşi făcuse culcuş rotund în umărul gol…Ea era toată doar o mână…desprinsă de trup, abandonată în palmele mele…carne rătăcită, sângerând, tremurând timid şi spasmotic. Se ascunsese toată sub cîţiva centimetri de piele netedă.

„Am rămas iarăşi singur; dezgustat, năuc, încercînd să înţeleg ce are să se întîmple cu mine, încercând să mă întorc iar în dulcele meu somn.[…] Îmi amintesc vag de insomniile mele, de zădărnicia zilelor.
Şi parcă totul a trecut într-o singură clipă, deşteptîndu-mă o dată dimineaţa ceva mai devreme, privind surprins soarele drept în faţă, lumina, verdeaţa. Scăpasem de ceva greu, de ceva ucigător. Îmi venea să cînt, să alerg. Nu ştiu cum s-a întâmplat aceasta. Se coborîse ceva în mine, mă năpădise ceva.”

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

August 2017
L M M M V S D
« Mar    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Archive