My favourite tune, as you might have noticed:

Wilmaaaaa, I’m hoooooome!!!!!

Dupa o calatorie lunga de vreo 2 zile, in loc de un zbor de 4 ore. Am ajuns si am un program de somn complet haotic, de parca m-as fi intors de pe partea cealalta a globului. Doua zile au fost suficient pentru a medita si a trage concluzia clara ca am fost o zapacita la plecare. Trebuie sa povestesc aventura, ca altfel uit.

Prima parte, spre Amsterdam, marti dupa-amiaza. Am dat o fuga pe la birou dimineata, apoi o raita prin magazinul de ciocolata. N-am putut sa o cumpar din timp pentru ca… la mine in camera e cald, foarte cald. Nu ma plang, doar ca nu am conditii bune pentru pastrat ciocolata. Ah, si inca un detour ca sa inhat RENUL, de care o sa va povestesc separat, ca altfel lungim prea mult discutia.

Prin urmare, am decis in ultima clipa sa plec cu urmatorul tren si sa imi rezerv doar o ora in aeroport inainte de decolare. (I’m that adventurous!) Am ticsit tot ce a incaput in valiza, am chemat taxiul si am ajuns lejer la gara, cu 10 min inainte – timp suficient sa prind trenul. Dupa ce un spaniol dragut a tinut sa faca pe gentlemanul ca sa-si impresioneze prietena, si si-a dizlocat o vertebra ridicandu-mi geanta, m-am asezat confortabil pe scaun, multumita de trenul impecabil si modern in care am nimerit, m-am uitat o vreme pe fereastra, mi-am verificat actele a 10a oara si apoi am realizat cu ce sunt incaltata… Nu, nu erau papucii pufosi de casa, ci adidasii cu care plecasem dimineata la serviciu. Si asa am eliberat primul set de „shit, fuck, damn” and all the rest. Pentru ca acasa ninge. Rau. De vreo luna. Si bocancii inutili in UK, acum ar fi fost perfecti.

In aeroport am gasit destul de usor ghiseul de check-in. Era oarecum intuitiv. Smechera de la baggage drop point mi-a pus eticheta de „heavy item 20.9″ pe valiza. Mi s-a intunecat putin vederea, probabilitatea sa nimeresti o asemenea greutate, la limita admisa, e foarte mica. Apoi mi-a zis ca poarta se inchide mai devreme decat scrie pe bilet. Si ca mai am 10 min sa ajung acolo. Si am uitat de geanta si mi s-a intunecat si mai tare vederea. Asa ca am alergat la security check. Si am eliberat a doua serie de @##R^&^%#$@#$@#. Coada era mare, foarte mare!!!! Mi s-a recomandat un alt punct, am alergat acolo, coada era la fel de mare!! Din fericire, am gasit o persoana realista, care mi-a explicat ca imbarcarea dureaza cu 25 min mai mult decat zic ei si ca sunt in siguranta daca ii rog pe cei de la coada sa ma lase sa trec. Asa ca…”Excuse me, my flight is leaving in 5 min!!!” am scapat de coada in vreo cateva secunde. Ba chiar, oamenii draguti, mi-au sugerat sa trec peste liniile de demarcare. „Go for it!!!” And I did! Degeaba mi-am scos cureaua, monedele si toate bluzele de pe mine. Poarta aia tot a tiuit si a venit o tante, macar asta cu bun simt. Am patit-o o data la noi si am crezut ca ii place, dar sentimentul nu era reciproc. In plus, am uitat sa scot punga cu lichide din geanta. (N-ar fi prima oara.) Dar acuma omuletii sunt cam paranoici de cand cu bombele, si pe buna dreptate. Si pentru ca in aeroporturile mici is si mai paranoici, mi-au scos tot din geanta. Si mi-au retinut camera si cosmeticele pentru inspectie. Zau, daca n-ar fi fost si camera, le-as fi lasat acolo… Dar nu poti avea incredere intr-o pustoaica de 1,55, cu pinguini la urechi si reni in rucsac. Si mi-au testat lucrurile cu detectorul de metale. De doua ori!

Ok, am scapat de ei, convinsa ca am pierdut o manusa, dar am fugit, ca nu mai aveam timp. Si apoi am realizat cat de grava e situatia. Stansted nu e mic, nu e mic deloc, are vreo 99 de porti si… trenulet. :-s Iar eu cand aud de trenulet ma panichez. Asa ca m-am ratacit putin, incercand sa gasesc alta varianta in loc de trenulet. Noroc ca mi-a depistat un angajat privirea speriata si mi-a verificat ca, da, tre sa plec de la terminalu 15 si, da, tre sa urc in trenulet, n-am alta solutie. Din fericire, n-am pierdut trenuletul si am ajuns la poarta 15 dupa ce am urcat alte doua randuri de scari rulante si am alergat ca la maraton pe ultima suta de metri… ca sa dau de o coada! Ultimul la rand mi-a zambit, pe mine m-a busit rasu gandindu-ma in ce hal arat si-l aud ca imi zice: „You can relax now, you’ve made it!” Apoi mi-am trantit toate lucrurile pe jos incercand sa indes renul la loc in rucsac, dar totul era haotic inauntru si eram prea obosita. In schimb, mi-am gasit manusa si mi-am dat seama ca portia de lucruri nasoale se terminase pe ziua respectiva.

Pe drum am avut timp sa ma gandesc ca mi-am uitat pantalonii gri si ca am doar o pereche de blugi pe urmatoarea luna: aia de pe mine.

In Amsterdam am iesit din aeroport doar ca sa privesc autocarul hotelului parasind locul. Inca 20 de minute in frig si vreo 2 conversatii la telefon, si am pornit catre Ibis. Asta pentru ca nu voiam sa imi petrec 14 ore in aeroport. Cand colo, ce sa vezi. Nu e hotel, e Ibis Airport!!! WTF? Scari rulante, cafenele si fast food, magazine, check-in desk????!!!! Dude, wrong!!! Not fun!!! Dar macar camera arata bine. Si pentru prima oara pe ziua respectiva, imi era foame. Cafeneaua de la acelasi etaj avea numai Lipton si promitea un snitel de vita care s-a dovedit a fi carne fripta cu ciuperci, dar eram prea obosita sa mai cer explicatii. Doar trei oameni flamanzi la ora respectiva, si toti vorbitori de romana. Din fericire, erau suficient de departe ca sa nu aud tot ce ziceau.

Partea mai putin amuzanta e ca n-am reusit sa adorm pana la 1 noaptea, asa ca m-am uitat la The Big Bang Theory si Two and a Half Men  si NCIS pana m-am plictisit. Pe la 4 a sunat telefonul, bine ca le-am zis sa ma trezeasca, altfel nu stiu ce s-ar fi intamplat, am uitat sa setez alarma.

A doua zi, va povestesc mai tarziu…M-am plictisit eu, d-apoi voi!