You are currently browsing the category archive for the ‘short prose’ category.

– So, yeah, I did catch a glimpse of you that lifetime.

– When?

– When we didn’t meet. At all.

 – Oh, yes. I only saw your shadow while I was riding a cab in a strange city.

– Yeah…well, I was passing by your house, many years later. You had your kitchen window open and your baby was crying. I think you kept all your neighbours awake that night.

– Oh, those years… those terrible wonderful years.

– You smile, they must’ve been good. Anyway, you reached up and opened one of the cupboards. I could see your cheek, slightly tired and worried. You had your hair in a pony tail. I could see your arm searching for something inside the cupboard – the arm that was supposed to embrace me, the hand that was supposed to touch me! I could not see your child. I wish I could see your eyes… What is it?

– Nothing, random thoughts.

– You can tell me anything.

– Can I? Very well! I don’t want to see you ever again, but I bought you chocolate today.

– What kind?

[Some thought that never made it into stories…]

She sat quietly leaning against the fence, under the spreading chestnut tree. Her damp hair was lifeless in the cool breeze. Her pale sensitive skin was nearly translucent. Above her head, dark leaves were rustling aimlessly following her thoughts as she was staring into the abyss. The pavement glistened with painful streaks of light. In the shade – a splash of water, cold rain water, was surrounding her feet.

She sat there quietly hoping no one will notice. She had been there for a while and intended to stay more. If any passersby had any time to look at her, they would notice how preoccupied she was. Thoughts were moving through honey, emerging as… sand wishes! The distant sparkle of a different place. The memory of a home. The sway of the sea. Falling in love, even with an idea, is still falling in love.

She sat there covering her knees bearing the marks of another world.

Povestea i se infasurase de doua ori in jurul degetului mic, precum o panglica rosie.

– Cu ce e?

– Poftim?

– Povestea…despre ce e??

– E…o poveste. Nu putem sti inca!

[written on November 25, 2009 at 11:46 am and buried in a pile of abandoned drafts]

Miroase a somn si a vara. A ploaie si trasnet.

Miroase a blocuri pe faleza si dimineti reci. Miroase a balta si scoici. Nisip ud.

Miroase a gol, caci lipsesc pescarusii. Miroase a mansarda pustie, miroase a dor.

Miroase a rosii cu cascaval si ceai de menta.

Miroase a puf de piersici.

Mi-am dat seama ca trebuia sa-ti pastrez tricoul abia dupa ce ti l-am dat inapoi.

The electrifying mystery of a new acquaintance. The distance. The impenetrable wall of flesh. The inquiring look, piercing through your skull, searching for infinity. The unknown. Filled with perfection. The endless possibilities. Flawless. I wish I could meet you every morning.


That night I pressed my forehead onto your shoulder and wondered how come you’re still there. I’ll always be haunted by this fear. Many years from now, I’ll keep stretching my arms through the darkness and feel you, amazed that you’d still be there, that it would not be a dream.

– Si Eliza s-a casatorit cu regele?

– Da.

– Si au trait fericiti pana la adanci batraneti?

– Nu, n-au trait!

– Nu?!!

– Nu, s-au giugiulit. N-au trait, n-au invatat, n-au mancat, n-au baut. S-au giugiulit 1000 de ani.

Si dupa inca 3000 de ani, au imbatranit… dar ei tot se giugiuleau…

Si dupa inca 6000 de ani, li s-au zbarcit buzele…dar ei tot se giugiuleau.

Si au mai trecut 10 000 de ani si le-a cazut parul, si nu mai aveau dinti…dar ei tot se giugiuleau.

Si dupa un milion de ani li se zbarcise pielea rau de tot, si nasul li se facuse asa… dar ei tot se giugiuleau…

Si a mai trecut un trilion de milioane de milioane de ani si au aparut masinile zburatoare magnetice, asa cum sunt trenurile in alte tari…dar ei tot…se giugiuleau!!

Si dupa un miliard de miliarde de miliarde de ani au aparut primii oameni zburatori…dar ei tot se giugiuleau!

Apoi, inca triliarde de milioane de triliarde de triliarde trilioane milioane miliarde de ani si se facusera aproape albi, alunitele nu se mai vedeau, si pielea le venea ca un pantalon prea larg… dar ei tot se giugiuleau.

Si dupa inca un miliard de ani…au aparut din nou dinozaurii…dar ei tot…se giugiuleau…

Trilioane de triliarde de milioane de triliarde de triliarde de milioane de milioane de milioane de bilioane de miliarde de ani… s-a stins soarele…si a aparut altul si era cald, 100 de grade, s-au dezbracat…si tot se giugiuleau.

– De ce s-au dezbracat?

– Pentru ca era cald!

Si dupa alte triliarde de bilioane de miliarde de milioane de triliarde de triliarde trilioanede mii de milioane triliarde de milioane de triliarde de triliarde de milioane de bilioane de miliarde de milioane de triliarde de miliarde de miliarde de ani au aparut primii extraterestri…dar ei tot se giugiuleau.

Si dupa milioane de trilioane de ani a murit luna si a aparut alta…si erau -150 de grade, dar ei tot se giugiuleau.

Si au mai trait un triliard de bilioane de miliarde de triliarde de milioane de bilioane de miliarde de triliarde de milioane de triliarde de triliarde trilioane si a disparut planeta. Dar s-a ajuns la popularea altei planete. Iar ei tot se giugiuleau!

Si a mai trecut un miliard de miliarde de trilioane de ani si erau atat de urati ca ti se facea greata daca ii priveai chiar si un pic. Dar ei tot se giugiuleau.

Si dupa triliarde de triliarde de milioane de miliarde de bilioane de miliarde de triliarde de milioane de ani a disparut s-au mutat pe a treia planeta. Si oamenii i-au facut pastrama si i-au mancat. Dar pana atunci nu mai mancasera ceva vechi de triliarde de triliarde de milioane de miliarde de bilioane de milioane de triliarde de triliarde de milioane de bilioane de miliarde de triliarde de ani, pentru ca ei erau primii oameni, asa ca li s-a facut groaznic de rau. Si s-au imbolnavit toti de boala giugiulelii. Iar ei se giugiuleau in stomac si se lipisera stomacurile intre ele si se giugiuleau.

Si dupa trilioane de triliarde de milioane de triliarde de triliarde de milioane de bilioane de miliarde de triliarde trilioane milioane miliarde milioane de triliarde de triliarde de milioane de bilioane o suta nouazeci si noua de mii de milioane de miliarde de trilioane au disparut stelele. Iar ei doi pluteau asa prin spatiu, si se rostogoleau. Si cadeau la infinit. Dar tot…se giugiuleau!

– …Yes, can you believe it? We met twice during that lifetime. And you had no idea about it!

– Twice? You mean … several times.

– Oh, yes, if you put it that way. The thing is, I had two reincarnations. Do you understand?? I died right when we were supposed to know each other better. Shortly after that, I came looking for you again. I died twice and you say you lived happily, how twisted is that?

I frowned.

– As happy as one can live without you…

I still remember it. That time when my touch could only hurt you. The things that you loved, the things that made you melt into my arms, they were all nothing but pain. Shiver. Hurt. Pain. And I only stood there besides you, wanting to touch, to feel, to taste. And you there, next to me, ill, weak, wishing all this would vanish, wishing for fresh air and open spaces, wishing for everything to go away, including me, with my irritating need of being close to you. Suffocating…

I had a bad dream last night. Not the kind you would imagine. It seems that fears still linger in the depths of my mind. And I couldn’t tell you on the phone, as we were both in a hurry. And I could not even see you today, for you were away…

Funny how it is. Sad funny. I used to feel you next to me all the time. Holding my hand, your arm circling my waist, your shadow warming my shoulders, your upper lip touching mine. Like a rupture in the world we live in, we’d walk in invisible parallel paths, and only the two of us would know it. But then you left. For a long time. I knew you’d come back, we were both sure of it. Yet, I could not go on another day. It hurt too much. So, I told myself…I started learning, convincing my brain that you’re so far away…That invisible connection between us grew longer, like stretching a piece of thread, thinner and thinner, until it almost faded away from my eyesight. Ever since, any time you leave, no matter how far from me, either a step or two, or a mile, or a world between us, that link remained unchanged. Thin, almost like it’s never been there. Ever since I live in fear that it would break. Ever since, I feel the void separating us. Ever since, I’m crawling through the dark, looking for you.

But I know, no matter how far you’d go, no matter how blind with fury I would be, no matter how lonely and hopeless… that thread is there. Even though I can’t seem to feel it anymore, even though it doesn’t seem to be enough anymore. In spite of all the winters and rains growing on our lips, I am a rock, and I stood here for you all this time. And I’m not going to stop now!

…let the words flow like a river of thoughts, like a stream of dreams through the midst of the desert. Let them come to me, embrace me, hold me, as I have fallen and lost my compass, and there’s a long way ahead and a long walk beneath, and my hopes have shuttered to the ground.

Scream them to me, let me hear them… wrong, right, good or bad, simple, impossible words. Cause I have missed my trail, and with it, you and your being. Cause all I see are the dark apparitions of my fears, and there’s nothing, absolutely nothing here, to take them away. Not even the void would suck them into nothingness.

There are, however, your tiny words that could tear this emptiness, words that can fill up the room, when your presence is demanded by anguishing demons craving your flesh, yet absurd reasons prevent your face from being adorned in my eyesight.

Weave those words into a string of stems and wrap it tight around my ankle. Hold me to the ground before I reach out and waste myself in the thin air of misery. Touch my skin like the snake insidiously encircles the leg of the sleeping Bedouin, and then never let me go.

PS. For all those who miss somebody today...

Toata lumea ii stia pantofii albastri. Aparusera de ne-unde in oraselul lor alb, dintr-o coasta a marii. Ii recunoasteau de departe si mersul nitel saltat, cu gambele unduite a mirare. Intr-o zi, fata se destepta somnoroasa in camera sa alba. Trecusera deja 4 saptamani minunate de cand se afla in micul orasel si, pana atunci, incercase sa se bucure din plin de toate minunatiile acestui loc binecuvantat de zei.

Dar astazi era o zi ce merita stearsa din calendar. Se ridica ametita la marginea patului. Sunt unele zile in care iti doresti sa fii invizibila, chiar fara un motiv anume. Zile in care nu esti tu, zile care se cunosc inca de dimineata, in care te trezesti cu sentimentul ca te-ai transformat in cioburile unei vaze de portelan, sau in piesele risipite si calcate in picioare ale unui puzzle mult prea complicat. Foarte prost momentul pentru o astfel de zi, pentru ca astazi era programata intalnirea, motivul real al aparitiei sale misterioase in zona. Se uita lenesa la ceas. Pana la 2:00 mai era suficient timp pentru a-si aduna si lipi bucatelele de suflet destramat.

Cu ce sa inceapa? Spala dintii, fara sa gandeasca prea mult. Isi simtea buzele crapate si pielea fetei aspra, uscata, ca dupa o noapte de febra. In acelasi timp, glandele submandibulare isi faceau din plin datoria, sub actiunea pastei usor astringente. O senzatie de…wet&dry…uscaciune si inec, in acelasi timp. Zambi amar. Exact la fel de ravasita se trezea in dimineti albe de iubire. Dar atunci avea cine sa aiba grija de ea, sa stranga bucatelele si sa le sarute la loc, intr-un intreg mai luminos. La fel se simte, probabil, si calatorul insetat in desert care primeste un pumn de apa de la un beduin milostiv. Dar astazi nu avea pe nimeni sa inchida ranile.

Isi facu un ceai, ca sa inceapa ziua. Negru. Inspira adanc aroma subtila de portocala si se gandi ca nu poate trai fara ceaiul ei preferat, dar realiza imediat ca il bea pentru prima oara, de cand a poposit aici. A fost prea frumos, sa regasesti locurile dragi, dupa atata timp. Casutele albe, acoperind coasta, cubulete asezate in joaca, ascunzand tot atatea priviri curioase. Crevetii si pestele la gratar, servit pe terasa,la tarm. Scarile din piatra tocita, urcand jucaus printre ziduri. Valurile reci spaland nisipul plajei din sud…Numai oamenii…doar oamenii…la ei nu putea ajunge, nu-i putea gusta. O priveau suspiciosi, pastrand distanta. Pesemne au uitat ca si ea fusese de-a lor. Intr-un fel. Poate ca si pantofii albastri, cu toc, prea incomozi pentru locurile acestea, prea pretentiosi pentru sufletele lor curate, ridicasera un zid de neincredere. Poate ca aspectul ei de papusa coborata din revistele de moda nu era pe gustul lor. In acelasi timp, pantofii inalti impuneau respect tuturor locuitorilor din oras si o scuteau pe ea de explicatii inutile. In orice caz, astazi ii era groaznic dor de povestile lor.

Ii trecu prin cap ca ar trebui sa fie frumoasa azi. Simtea nevoia sa fie stapana pe sine, pe gandurile si trupul sau. Numai asa avea sorti de izbanda. Desi cerinta era simpla, „obtine un procentaj cat mai mare!!”, dintr-o data nimic nu i se mai paru simplu. Oare ce sa imbrace? Intra in baie si se aseza pe marginea cazii, neputincioasa. Hai, inca un pas… Fara sa mai stea mult pe ganduri, incepu sa se epileze, incet, meticulos. E oarecum amuzant, exact lucrurile care solicita timp si efort, care, de multe ori nu ne plac, si pe care le facem doar pentru a fi mai placute de cei din jur, exact acelea ne fac sa ne simtim mai femei in momentele in care viata pare sa ne fi invins. Fiecare centimetru de piele neteda, fondul de ten si fardurile insirate pe etajera, periuta de unghii, buretele de baie furat din adancurile marii, toate gesturile marunte care ne umplu inutil viata si ne toaca timpul doar ca sa parem…mai frumoase. Asta si spalatul vaselor pana uiti de tine. Se amuza putin, nu intelegea cum vine asta cu spalatul vaselor, stia doar ca o face rar si ii da o senzatie de implinire pe care feminista din ea nu si-o poate explica. Invarti rozeta de apa rece si lasa stropii sa ii calmeze furnicaturile ce-i increteau pielea.

In curand buricele degetelor de la picioare incepura sa se zbarceasca usor in apa calduta. Zambi, caci isi aminti de mainile tantei Ana. Tante Ana locuia in oras pe cand ea era doar o copila, nu implinise nici 6 ani macar. Pe atunci, hala de peste si piata de langa port ii tinusera loc de dadaca. Tatal ei era mereu ocupat cu livrarea marfii, cu cifre, taxe, reparatii, asigurari, costuri, profituri, furtuni, clienti si furnizori. Ea alerga de colo-colo, intr-o rochita rosie, gogosar, topaia printre lazile uriase pline de peste, printre picioarele pescarilor obositi si se impleticea printre fustele vanzatoarelor din piata; zambea cu toti dintii pescarului stirb si batran care ii facea cadou, de fiecare data, o noua scoica, una mai frumoasa ca alta.

Tante Ana avea palmele moi, incredibil de fine pentru cat de mult muncea. Statea toata ziua cu mainile in apa cu gheata, curatand si impartind pesti si alte delicatese marine cumparatorilor pofticiosi. De asta degetele erau moi si incretite. Iar cand se uscau, capatau o asprime prafoasa, albicioasa…wet&dry, exact asa era atingerea manilor sale. Spalatul cu sare de lamaie era gestul de suprema feminitate. Asta si apa de trandafiri pe care o descoperise cotrobaind prin camera de dormit a femeii. In bunatatea ei, a facut cadou sticluta aromata unei copile care abia acum, aproape 20 de ani mai tarziu, intelegea gestul in profunzimea lui. Iesi din cada si intinse mana spre cutia cu lotiune hidratanta. Pe atunci nu percepea ce inseamna chinul de a curata mirosul de peste si petele de ulei depuse pe doua maini ce nu cunosc altceva decat munca. Nici cat de pretioase puteau fi unele lucruri in capatul acesta de lume. Isi aducea bine aminte margelele din coral rosu, aduse bob cu bob de omul ei de prin peregrinarile sale pe mare. Asa-i zicea, „omul ei”, si purta cu mandrie colierul in zilele de sarbatoare. N-o fi asta iubire adevarata? Copila era convinsa ca boabele de margean sunt magice. In rest, tante Ana nu mai pastra mult din amintirea celei ce fusese in tinerete. Patru copii si o viata de munca ii ingrosasera talia, culorile in care se imbraca erau triste, imaginea ei, intre lazile cu peste, nu te-ar fi dus cu gandul la o femeie frumoasa. Si totusi, tante Ana era o femeie fericita. Frumusetea si feminitatea ei izvorau din altceva, dintr-o bunatate fara margini, amestecata cu putina copilarie si o pricepere iesita din comun. Ea era sincera si modesta, in felul ei de a fi, asa cum sunt toti oamenii pe aici. Cu sclipiri in ochi, desculti, pe pietrele incinse, muncind impreuna si bucurandu-se de micul lor colt de rai.

Avea taraba asezata in capatul pietei, spre strada cea mare. Locuia vis-a-vis, doua case mai la deal. Asta ii permitea sa aduca mereu bunatati pentru copila firava care o vizita aproape in fiecare zi: inele gumoase de calamar si scoici pane. Hmmm…nimeni nu face scoici cu vin si taitei lungi si subtiri, tavaliti prin unt, mai bine decat tante Ana. Iubea copiii si iubea sa fie copil, alaturi de ei. Intr-o zi fetei ii placuse un homar mai vioi si s-a rugat cu lacrimi in ochi de tante Ana sa i-l pastreze. Asa ca femeia i l-a asezat intr-un lighean si a lasat-o sa se joace. O trimitea din cand in cand in port, dupa apa sarata, numai buna pentru sarmanul crustaceu. Inca mai simtea emotia acelor drumuri, de la taraba pana pe chei, cu galetusa in mana, speriata ca pana sa se intoarca tante Ana l-ar fi putut vinde. Dar cuvantul ei era de nezdruncinat. Spre seara, au mers amandoua pe plaja din sud, sa-l elibereze in valurile inspumate.

Ohh, plaja din sud…salbateca…pustie…periculoasa pentru aventurosi. Stancile din larg erau o capcana sigura. Nisipul era, insa, de o culoare terna, amintind de rocile vulcanice, iar valurile aveau ceva hipnotic in leganarea lor franta. Plaja aceea ii fusese refugiu in clipele de singuratate. Acolo alerga pentru a uita de sine. Acolo plansese intr-o seara pentru ca nu putea deveni sirena, urandu-si picioarele netede si dorindu-si nespus solzi si inotatoare. Acolo il ascultase pe nenea, omul tantei Ana, spunand povesti incredibile despre orase din adancuri si sirene cu pielea stravezie. Omul ei era marinar adevarat, nu pescar, strabatuse marile in lung si-n lat, vazuse tari neinchipuite, iar acum isi traia batranetile pufaind din pipa si band ceai cu rom. La auzul vorbelor sale, tante Ana zambea sugubat. Stia ea mai bine cine e sirena omului sau. Dar eu cascam gura la povestile lui si plangeam izbind valurile cu pumnii pentru ca nu pot trai si eu lucruri la fel de extraordinare. Tot acolo…pe plaja din sud…am furat primul sarut…de la un baiat descult cu ochi caprui si par carliontat si castaniu. Si tot acolo fugeam cand tata uita de mine, doar ca sa-l sperii si sa-l fac sa ma caute. Bineinteles, ma gasea de fiecare data. Iar acum, , isi spuse, in timp ce isi pudra usor obrajii, sunt intr-o calatorie de afaceri. Si am de negociat un numar. Azi, la 2:00. Atat de simplu…

Inima i se stranse. Stia ca aici e sfarsitul, partenerii tatalui sau hotarasera ca nu mai pot administra zona. Noii proprietari aveau planuri mari de extindere. Zona era prea stramta pentru turisti, insuficienti pentru a constitui un profit atractiv. Locuri pentru noi constructii nu prea mai existau, decat in zona pietei si in sud, in dreptul plajei de vis. Tante Ana si omul ei se topisera demult printre amintiri. Baiatul cu ochi caprui parasise oraselul, la fel si prietenii sai. Copiii nu mai alergau tipand pe strazi, nici nu mai topaiau desculti prin balti in zilele cu ploaie. Captura era mai saraca, iar metodele asa-zis eficiente nu faceau decat sa distruga iremediabil fauna marina. Fata isi opri un oftat si incerca sa treaca in revista si partile bune. Progresul, ce-i cu melancolia asta? Sperantele oamenilor…daca isi doreau altceva decat ea?? Locul acesta merita sa fremete iar de viata, lucrurile se vor aranja curand de la sine…In zadar, oricat s-ar fi chinuit, amintirea valurilor albe spaland stancile negre din sud ii bantuia gandurile. Nisip si gand intarziat…ce-ar mai fi de zis acum?

Se facuse aproape 1:00. Lua la intamplare o rochita inflorata din dulap si o trase usor peste trupu-i subtire. Se privi in oglinda, incercand sa-si faca putin curaj. E doar o intalnire de afaceri si o suma. Trei barbati pe care trebuie sa-i convingi ca locul acesta merita mai mult. Mai multi bani, fireste. Esti femeie, frumoasa. Cumva asta poate fi un avantaj. Si e o zi buna. Pana la urma, ce-o fi o fi…

Incalta pantofii albastri cu toc si iesi din casa fara sa mai priveasca in urma. Pe scarile din piatra incalzita la soare se auzea clar si raspicat sunetul tocurilor ei. Perechi de ochi curiosi ii urmareau unduirea din spatele perdelelor. Iar fiecare pas al sau pecetluia soarta micului orasel alb…



O pata gri intr-un ocean de culoare.

iulie 2020