You are currently browsing the category archive for the ‘ea’ category.

Ea se aseza in iarba si isi scoase pantofii. Ii alinie frumos alaturi si isi netezi rochita. Volanasele stateau cuminti, intinse pe pamantul umed. Simtea cum firele de iarba uscata ii intepau usor talpile. Era soare azi, dar frig. Isi dorea, insa, de mult sa stea asa, la aer! Daca ar fi venit acum trei zile i-ar fi fost mai bine. Pe atunci inca nu trecusera ploile. Isi aducea aminte zuruitul frunzelor uscate pe acoperisul cutiutei de carton in care locuia acum. Se desprindeau din copacelul de alaturi si se roteau intr-un vartej nebun deasupra gandurilor ei. Sunau a toamna, a pustiu si a asteptare. Acum ploaia le-a netezit, le-a lipit de trotuare. Arata ca niste pete mari de vopsea galbena, din aceea care anunta tot felul de avertismente si alte pericole. Si sunt peste tot.

Degetele de la picioare ii amorteau treptat. O dureau calcaiele infipte in lutul rece, umezeala ii ajunsese pana la os. Daca n-ar fi avut oja visinie, si-ar fi putut vedea unghiutele vinetii. Si daca ar fi schitat vreun gest, mii de ace i-ar fi invadat membrele, acutizandu-i suferinta, chircindu-i trupul marunt si inghetat. Dar nu voia sa se miste. Ii placea prea mult senzatia de liniste care o inconjura. Aproape nu-si mai simtea greutatea corpului, nici respiratia obositoare. Se spalasera toate, ingrijorari si temeri nedefinite, intrebari, dureri uitate… Nu-si dorea decat sa prelungeasca acea clipa, sa o imparta in mii de momente de fericire mica. Sa inspire portii de soare stirb, mirosind a iarna. Sa isi plece usor genele, caci razele cernute printre crengi au inca o tarie domoala.

Ramase acolo pana cand soarele isi stinse ultimele clipe dincolo de linia zimtata a padurii. Rochia i se lipise de huma si isi pierduse orice forma. Iarba se itea printre degetele rasfirate in aerul limpede. Cativa nori invelisera cerul si, culmea, frigul nu lovise crunt, asa cum s-ar fi asteptat. Dimpotriva, mirosea a noapte de vara. Reminiscente ale unui anotimp pe care-l credea pierdut si uitat. Si nu putu sa faca decat ceea ce o imbia fiecare noapte singuratica si calda. Sa plece. Sa caute. Incet. Fara graba. Un drum. Acasa.

***

[Despre ea…]

Aştepta…aştepta…aştepta…

…aştepta…

Aştepta…!

Ar fi vrut sa fie ploaie. Sa numere picaturile. Le-ar fi privit pe fereastra. Le-ar fi simtit racoarea si ar fi deschis bratele larg. Sa spele ele durerea. In schimb, le auzea pe dinauntru, pic…pic…pic…

Aştepta…

Nu era ploaie, doar o umezeala muceda. Peretii casutei de carton erau imbibati. Prin fereastra deschisa patrundeau doar valuri de caldura. Aştepta…

Aştepta…?!

Simtea seva stagnand in frunze, coclita si baloasa, in celule turgescente. Aşteptă…sa plezneasca.

Aştepta…

Inutil.

Aşteptat…

Nu era nimic.

Aşteptă…

Aşteaptă…

„Aşteaptă-mă!”

Iesise in lume purtand balonasele de sapun pe piele. Cateva i se lipisera de maini si stateau cuminti ca marturie nevinovata a unei intamplari. Culori vesele se intindeau lenese pe sferele mici si elastice. Simtea una ramasa pe gat. Membrana sa fragila si transparenta vibra rezonand cu primavara. I se parea ca toti o privesc, desi isi spunea uneori ca e doar in mintea ei, ca ceilalti nu au timp sa observe schimbarea. Incerca sa evite ochii trecatorilor, sperand ca va fi, la randul sau, invizibila. Se incrunta si isi aseza gulerul, apoi sparse fara mila zecile de balonase care ii acopereau trupul. Constata cu surprindere ca in locul lor ramasesera cerculete lucioase. Parfumul lor staruia inca, o invaluia. Un miros strain care ii placea si o deranja in acelasi timp. Se temea ca si altcineva il va simti. Totul i se parea ostil. Chiar si dealul de la intrare, cu care se imprietenise, nu-i mai zambea. Statea, bolovan cenusiu si tacut, ocupand jumatate din cer. Grabi pasii spre cutiuta sa.

De vreo doua zile camera ei iesise din lancezeala si fu luata cu asalt. O napadira hartiile, amintirile, zaceau toate insirate pe jos, pe birou, pe jumatate ticsite in cutii. Nu gasea, parca, puterea sa incheie cu toate, sa treaca mai departe. Erau atatea de facut, atatea alte lucruri noi care o asteptau, dar ea nu se putea desparti de toate vechiturile alea. Isi spunea, „Daca voi avea nevoie macar o singura data de un lucru de aici, atunci a meritat sa le pastrez!” Stia, de fapt, exact de ce avea nevoie si ce nu, dar se agatasera prea multe maruntisuri in panza incetosata a trecutului.

Se amuza o vreme privind decupajele din caiete, mazgaliturile ;i caricaturile. Aseza cu multa constiinciozitate lucrurile importante, acelea de care avea nevoie si pe viitor. Ordine. Nu-i statea in fire. Toata viata ii era o aglomerare de intamplari aleatoare. Nu-si propusese niciodata sa ii dea vreun sens anume. Era multumita de ce primise, era nemultumita de sine, pentru ca nu facuse niciodata ceea ce trebuie atunci cand trebuie. Ordine, sens. Cuvinte reci, rigide. Nu reusise niciodata sa tina pasul cu ele. Ciudat cum se aranjau toate abia acum, de la sine.

Obosi in cele din urma si se pierdu printre amintiri. Complot universal pentru retrospectiva. Lipsea, totusi, ceva si stia prea bine.

I really feel
That I’m losing my best friend

De la o vreme cutia i se paru ingrozitor de goala. Ar fi vrut sa spuna cuiva lucrul acesta, dar nu avea curaj. Realiza ca, de fapt, nu prea avea cui. Unde disparusera toti? Ar fi vrut sa tipe, dar ecoul i-ar fi sunat a batjocura. Ar fi vrut sa puna mana pe telefon, dar stia ca n-ar fi facut decat sa deranjeze. Spera o vreme ca va suna de la sine, iar la capatul celalalt nu va fi nimeni decat vidul… sa smulga tot. Oare el astepta? Simti o vreme disconfortul celui care stie ca trebuie sa faca ceva si toti asteapta acel ceva de la el, dar el habar n-are despre ce e vorba.

Durerea ei era prea mica, nu merita sa fie spusa.

Dupa ce avu visul, cateva zile se simti tulburata. Se invartea fara rost, lovindu-se de colturile cutiutei in care se afla. In cele din urma hotari sa faca ceea ce stia ca trebuie sa faca, desi nu o mai facuse demult. Asa ca rupse tacerea cu un harsait de carton rupt. Inca un zid, inca o povara.

Se gasi dintr-o data intr-o cutie asemenatoare, putin mai mare decat precedenta. In mijloc zaceau peretii fostei sale locuinte, ca un balast sentimental al trecutului. Intotdeauna avea problema asta. Ce sa faca cu fosta? Nu putea trece cu adevarat mai departe pana cand ramasitele vechi erau inglobate in noua casa. Ar fi putut face un foc, dar se temea sa nu distruga totul. Se apuca sa le impatureasca marunt, hotarata sa le foloseasca mai tarziu ca pe o masuta excentrica sau un fotoliu micut.

Intre timp se apuca sa-si examineze locuinta. Isi muta patutul mai aproape de perete. Nu gasea nimic nou aici. La inceput ramase in mijlocul camerei consternata si usor dezamagita, de parca cineva isi batuse joc de ea.

Trecura vreo doua zile fara sa se intample nimic. Intr-o seara zari intr-un colt ceva mic si intunecat. Se apropie cu teama si descoperi o cutiuta metalica. O ridica usor, cu atentie, plina de emotie. Nici nu isi putea da seama daca fusese acolo de la bun inceput sau aparuse intre timp. Minune mare. Cutiuta avea pe fata laterala o cheita. Nu avu curajul sa deschida capacul larg si generos, plin de promisiuni dulci si infricosatoare. Invarti incet cheita si sunete cristaline umplura camera din carton cu o melodie veche. Nu-si mai aducea aminte de unde o stie, dar ii trezea amintiri de pe vremea cand lumea era doar senzatii, cand inca nu descoperise vazul si tot ce stia despre lucrurile din jurul ei erau doar emotii amestecate, stimuli si impulsuri pe care nu le intelegea si care ii creeau doar urma unei melancolii amare. Acum simtea toate acele senzatii si trecutul atat de indepartat o napadi. Nu erau, de fapt, amintiri. Ramasese doar impresia creata de ceva concret. Acel ceva se pierduse in neant.

In cele din urma, desfacu capacul. Se stranse mica, mica de tot…si sa baga in cutiuta. Peretii erau aurii si stralucitori. Orbise parca. Se gandi sa lase un semn ca a trecut pe acolo, asa ca incepu sa scrijeleasca suprafata neteda cu unghia. Porni dintr-un colt si inainta de-a lungul peretelui pana se izbi de ceva. Tresari. Nu era singura!

-Tu ce faci aici?

-Scriu. Dar tu?

-Si eu. De fapt, eu aici locuiesc.

-Ce cauti aici?

-Nu stiu exact. Aici m-a lasat Gepetto.

-Cine e Gepetto?

-My maker…el m-a cioplit dintr-un trunchi de copac.

Abia atunci observa ca baietelul de langa ea era cu adevarat deosebit. Facut tot din lemn, cu nuante de nuc aramiu si dulceata de salcam in glas.

-Pinocchio?

-Da, imi stii numele?

-Am auzit multe despre tine.

-De bine, sper.

-Foarte…as fi vrut…sa existe cineva care sa vorbeasca astfel si despre mine…

-Vorbe…vorbe goale…

-Nu cred…erau prea sincere…

-Erau, au fost. Acum nu mai conteaza.

-Pot sa vad ce ai scris?

-Sigur, priveste!

Isi roti privirea. Toti peretii cutiutei erau acoperiti cu versuri, ganduri, amintiri. Se simtea ca intr-o biserica a sufletului. Tacu si linistea le invalui in tristete.

-Stii, trebuie sa ma intorc acasa. Am treaba.

-Ohh, bine…Stii, ma bucur ca te-am intalnit.

-Si eu ma bucur ca te-am gasit. Sa vii si pe la mine. Neaparat!

-Bine, dar sa scrii…sa am ce citi.

Se catara pana la capacul cutiei metalice si iesi cu greu. Isi reveni la forma initiala, cel putin asta ii spunea oglinda. Simtea insa ca ceva se schimbase in adancul sufletului. Era licarirea unei asteptari si a unei promisiuni implinite. O prietenie nesperata…nu era atat de singura precum credea…

Intr-un colt zaceau peretii de carton ai fostei cutii. Se dovedeau abia acum utile…Cotrobai prin sertare, gasi un marker negru si incepu sa scrie…Invata sa inchida intr-un cuvant istoria unei cutii daramate.

Visase…un inger…Statea nemiscata langa el, smerita…nu indraznea sa respire. Statea si astepta…sa faca un gest, sa-si reverse asupra ei toata ura sau toata iubirea. Dar nimic nu se intampla. Si stia ca nimic nu se va intampla. Caci ingerul nu intelegea privirea aceea pierduta, aproape trista, resemnata. Iar ea stia ca el nu intelege.

In cele din urma isi facu putin curaj sau plictiseala o dobori sau nerabdarea, poate, si il atinse usor. Avea pielea extrem de alba, aproape stralucitoare, si fina. Apasa cu degetul putin si prin porii sai tasnira niste ace mici, stravezii, care sublimara in aerul rece.

-Ce e asta?
-Fericire…
-N-am mai vazut niciodata…

Ar fi vrut sa mai spuna ceva, sa mai faca ceva, macar un gest, dar se simtea marunta si neputincioasa. Nu era in stare decat sa isi ceara necontenit iertare. Nu indraznea mai mult.

-Pentru ce? o intreba ingerul.
-Pentru ca iti umbresc viata.

De dimineata s-a plimbat pana la linia ferata. Era liniste si pustiu. S-a intins intre sine si a asteptat. Culmea, lespezile de piatra erau calde. Se simtea usor soarele de vara rumenindu-i obrajii intr-o dimineata tacuta. Alaturi tremurau timide fire de iarba si cateva spice uscate si aspre. Un greiere intepa aerul cu un cantec trist si monoton. Undeva, peste linii, copacii frematau somnorosi. Inchise ochii pastrand imaginea unei fotografii ingalbenite de vreme, dar inca vie si calda. Era prea frumoasa ziua aceasta.

Incepuse dupa vreo ora sa se ingrijoreze. Daca nu vine? Eu astept degeaba? Sa plec? Daca vine exact dupa ce ma ridic? Nu mai pot sari inapoi…

Sinele deveneau din ce in ce mai calde. Dupa un timp nu mai avu curajul sa le atinga. Isi aduse aminte…de cand era mai mica…cum se temea in gari…sub roti era atata loc…vid…care o atragea…o hipnotiza…Ii era atat de frica pe atunci. Acum il astepta. Era altfel acum. Nu mai exista golul…prapastia…haul. Ea era jos, acoperind totul.

Pe la 11 l-a auzit venind. Inima i se zbatea haotic. Incerca sa se calmeze. Ii fulgera o clipa gandul ca ar putea sa fuga, dar il alunga repede relaxandu-si muschii si mintea. Devenise calma si senina…dimineata de vara…se simtea aproape stravezie. Inca era departe dar deja percepea o vibratie surda. Tremurau sinele, tremura aerul, tremura ea, tremurau buruienile, tremurau greierii, tremurau copacii, tremura cerul, tremurau liniile de inalta tensiune, numai soarele sclipea lenes. Mastodontul se apropia incet. Metalul scheuna incins, torturat intre rotile nemiloase si placile de beton. Pamantul se curba sub apasarea sufocanta. Dar ea astepta, astepta, astepta…

In cele din urma trenul ajunse, dar pe linia de alaturi. Tot timpul tinuse ochii inchisi si il simti aproape, ca pe un prieten drag. Se astepta sa se zguduie totul din incheieturi, dar trecuse lin, ca un sarpe cu solzi luciosi si scrasnet metalic. Ar fi vrut sa intinda mana si sa-l mangaie in trecerea-i nepasatoare, dar stia ca asta ar fi fost sfarsitul. De fapt nu, nu era sfarsitul, era doar un chin inutil. Ar fi devenit o povara pentru altii si nu isi putea inchipui o asemenea viata. In cele din urma se intoarse pe o parte si se facu mica de tot. Era chiar bine acolo jos, intre sinele calde. Incepu sa se intrebe daca mai traiau si altii in cutiute. Stia ca unii sunt liberi, dar nu ii vazuse niciodata pe cei care traiau in cutii. Probabil erau foarte multi, mult mai multi decat ceilalti. Si, foarte probabil, le era mai rau decat in cutiuta ei…Poate ca unii aveau si lanturi…Incepuse sa miroasa a ardei copti. Bucuria cuiva? Pentru ea ar fi fost bucurie. Pentru altul poate ca erau lanturi.

Dupa o vreme isi dadu seama ca nu isi mai aminteste cum arata trenul. Parca era din acela vechi, cu aburi. Da, parca era neagra locomotiva. Sau era unul electric? Ce ciudat…Oare trecuse? Poate a visat…Nu, nu se poate. A trecut! Sigur? Da…L-a auzit, l-a asteptat. Da, isi aduce aminte clar ca il astepta si era treaza. Poate visase mai inainte…sau era alt vis…Nu, doar nu si-a pierdut mintile. Si totusi, ciudat. Oricum, se simtea altfel acum. Tinea minte ca s-a intamplat ceva si ca inainte sa se intample se simtea altfel. Nu mai stia cum…Parca era mai vesela. Fusese bine candva? Cum era? Ce se intamplase? Parca, totusi, abia se trezise din somn. Dar trenul trecuse, asta in mod cert…cred…

Se facuse cam tarziu apoi. Trecuse de pranz si se temea ca va fi racoare spre seara. Se ridica incet amortita si ametita de atata soare si asteptat. Pleca in cutiuta ei sa-si faca snitele…Iar.

Se trezise in miez de noapte. Constatase cu stupoare ca multe ziduri pe care le daramase candva crescusera pe nesimtite la loc. Se infurie si se apuca sa le sparga pe toate, sa le nimiceasca izbindu-se in ele, trantind cu sete, razbunandu-se pe fiecare caramida crescuta din amintiri trecute. O dureau pumnii si degetele de la picioare…lacrimile i se amestecasera cu praful inecacios…

Spre dimineata obosise si se opri gafaind. In fata se ridica o placa inalta…Parea zid…isi dadea seama ca o inconjura, totusi, din toate partile. Cutie?…prea solida si prea inalta pentru asta. Era ceva cu totul nou… Lovi cu piciorul exact in centru, apoi se intoarse brusc cu spatele. N-avea curajul sa priveasca ce e dincolo. Nici macar nu stia…a cazut? Inca rezista? Ofta…nu-si mai aducea aminte de ce trebuiau daramate toate…

Astazi se plictisise grozav incercand sa alunge amintirea zilei trecute. Ieri visase ca se ineaca si se trezise cu un gust de rugina. Inca simtea apasarea si neputinta, inca isi mai lasa capul pe spate cautand o ultima gura de aer. Nu putea sa strige si malul verde o inconjura. Si-a petrecut apoi toata ziua incercand sa se convinga ca a fost doar un vis urat si ca el nu poate deveni realitate. Totusi, amintirea mohorata ii intuneca ratiunea. Degeaba isi spunea ca nu e nimic.

Printr-o spartura in cutia de carton intra soarele. In jur totul traia frenezia unui inceput. In ea ramasese doar sfarsitul tragic a ceva, nici ea nu stia exact ce. Parca prea repede se avantase …sa sfasie cartonul fraged, sa scape de tot, sa iasa mai repede la lumina. Se simtea ca un fluture care a fost scos prea repede din gogoasa. Ar fi fumat tigara dupa tigara, afara, in frig, asteptand sa se faca 8 si sa vina noaptea.

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

Mai 2017
L M M M V S D
« Mar    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Archive