You are currently browsing the tag archive for the ‘Book Frenzy’ tag.

Trebuie sa recunosc. Imi era dor de o carte precum Doctor Jivago, a lui Boris Pasternak. Ceva simplu si patrunzator, lipsit de scene grotesti, redus la esenta. Stiu ca romanul pare greoi si inspaimantator, dar cred ca merita o sansa. Mi-am propus sa i-o acord, mai mult, cred ca mi-am propus sa-mi si placa. Pot spune fara nici o retinere ca nu a fost atat de dificil pe cat am crezut.

Spre deosebire de Rox, eram prevenita de toate obstacolele pe care ea le-a intampinat. Invatasem deja din Anna Karenina despre interminabilele monoloage interioare. Doar ca remarcile pe care le afiseaza Pasternak din cand in cand, fie prin Iura, Nikolai Nikolaevici, ori Sima , sunt bine argumentate si capata forma de concluzii; nu se compara cu framantarile existentiale ale lui Konstantin Levin, ce sfarseste prin a-si gasi linistea si a intelege ceva ce nu poate fi exprimat in cuvinte. Din punctul acesta de vedere, Pasternak mi s-a parut mult mai digerabil.

„In acest sens anticii nu aveau istorie. La ei nu a existat decat marsavia sangvina a unor Caligula cruzi, ciupiti de varsat, care nu banuiau cat de lipsit de har e orice cotropitor. […] Abia dupa Hristos veacurile au inceput sa respire mai libere. Abia dupa el a inceput viata in posteritate si omul nu mai moare sub un gard de pe strada, ci in istoria lui, in toiul muncilor menite de a invinge moartea, moare el insusi dedicat acestei teme.” (p. 26-27)

Stiam si despre obiceiul de a nu repeta numele unui personaj in acelasi paragraf, ci de a utiliza toate diminutivele si poreclele posibile. Citindu-l pe Tolstoi, ai toate sansele sa gasesti cate 6, 8 nume pentru un dialog intre doua personaje. La Pasternak e si mai subtil, personajele capata noi identitati in functie de etapa pe care o parcurg sau de cadrul in care se desfasoara: Iura, Iurocika, Iuri Andreevici, doctor Jivago sau, simplu, Jivago. Din fericire, pe alocuri se fac referiri la evenimente anterioare. De cele mai multe ori, insa, traiesti cu o senzatie de deja-vu care te determina sa rasfoiesti paginile ramase in urma.

Dupa cum era de asteptat, erotismul e redus la minimum, consemnarea idilelor fiind suficienta. Totusi, Pasternak nu e atat de aspru precum m-a socat Dostoievski in Adolescentul, unde personajul principal se comporta complet haotic din cauza unei pasiuni puternice, dar care e abia mentionata in treacat. Aici m-a uimit prezenta declaratiilor de dragoste atat de sensibile dintre Lara si Iura. Mi-e greu sa cred ca doi oameni chiar si-ar spune asa ceva, replicile par indelung studiate, dar am invatat sa nu mai privesc romanul din aceasta perspectiva. Se strecoara incet ideea predestinarii celor doi, relevata in rememorarea primei lor intalniri.

„Toata faptura mea se mira si intreba: daca dragostea si incarcarea cu electricitate sunt atat de dureroase inseamna ca si mai dureros e sa fii femeie, sa fii electricitate, sa trezesti iubirea.” (p. 463)

E oarecum banal si irelevant sa te intrebi daca actiunea e verosimila. Seria de coincidente irita initial, mai ales cand se intalnesc toate planurile naratiunii in micul orasel Meliuzeevo: Jivago, Galiullin si Larisa in acelasi salon de spital. Pentru o carte cu pretentii de bildungsroman, paralelismul si intersectarile nebanuite sunt firesti. Personajele sunt urmarite pe tot parcursul vietii, iar momentele cruciale contin dese referiri la situatiile celorlalti. Totusi, mi-am iesit putin din fire cand Jivago nimereste la o frizerita care e tocmai matusa lui Liveri, de la care el abia evadase (ati ametit? si eu…). Incerc sa nu uit ca e vorba de un roman scris timp de 10 ani, ca in el se ascund gandurile si concluziile unei vieti deosebite, ale unui om inteligent care a studiat enorm. Omniscientul impartial deruleaza o poveste subiectiva, un pretext de introspectie, de a asterne pe hartie convingeri si superstitii adanc inradacinate, la care s-a meditat profund. E un teatru de papusi in care Pasternak si-a agatat poeziile si amintirile, alaturi de societatea obtuza care nu l-a vrut.

Un lirism idilic infrumuseteaza fraza seaca, aspra a naratiunii. Epitetele si comparatiile sunt de-a dreptul savuroase, dar nu stiu in ce masura trebuie sa ii atribui merite traducatorului. Spre exemplu, facand referire la noul apartament al Larei: „Ferestrele […] erau inundate de cerul senin si albastru, imens ca un fluviu revarsat.” (p. 113), sau primavara, inainte de plecarea la Varikino, „prin fereastra deschisa adia vantul primavaratic, mirosind ca o chifla frantuzeasca, din care abia ai muscat.” (p. 235) aducand o boare de speranta in apasarea generala. Frumusetea ostentativa a naturii se impleteste cu mizeria. Soarecii joaca pe mese chiar si la ospetele de Craciun din inalta societate. Pe masura ce situatia politica degenereaza, casele sunt napadite de sobolani, oamenii saracesc, crime odioase iau locul poeziei, iar pustiul rece al Siberiei devine ostil.

„Toamna mirosea amar a frunze cafenii, amestecate cu alte arome. Lacom, Liveri Averkievici sorbea parfumul acesta complex, in care se amesteca mirosul de mere macerate si inghetate, de vreascuri amare, de umezeala dulceaga si de abur siniliu al lui septembrie, care aminteau de fumul focurilor stinse cu apa sau al unui incendiu stins de curand.” (p. 371)

Venirea primaverii si cresterea duratei zilei nu mai e un prilej de bucurie, caci ordinea fireasca a lucrurilor e demult rasturnata, iar mintile oamenilor s-au smintit de atata suferinta. Intors in Iuriatin, Jivago nu poate constata decat ca „aceasta lumina tulbura sufletele, chema in departari, speria si punea pe ganduri.” (p. 408 )

Mi-am imaginat ca voi reusi sa evadez intr-o alta lume, cu alte probleme, in care voi uita de mine. Aventurile extraordinare te tin cu sufletul la gura, te fac sa te intrebi ce rasturnare de situatie va aduce urmatorul capitol, ce coincidenta nefericita. In ciuda diferentelor izbitoare, am avut cateva momente in care m-am simtit atinsa de trairile lui Iura. Senzatia de instrainare care il incearca la revenirea in Moscova, dupa doi ani de razboi, impresia ca nu isi mai recunoaste prietenii, oamenii pe care ii admira, e ceea ce simt ca ne paste in curand. Suntem la aceeasi varsta, cand ne sedimentam ca adulti, si ma tem ca o ruptura mai lunga ne va face de nerecunoscut.

„Prietenii lui isi pierdusera, in mod bizar, orice urma de stralucire si originalitate. Nici unul dintre ei nu mai avea propria sa lume, propria sa parere. Erau cu mult mai vii in amintirile lui.” (p. 196)

Cred ca mai multi se vor regasi intr-un alt fragment, despre felul in care Iura simte inspiratia.

„munca puse stapanire pe el si simti apropierea a ceea ce se numeste inspiratie. Raportul de forte care directioneaza creatia devine parca decisiv. Intaietatea n-o mai detine omul, nici starea lui de spirit careia ii cauta o expresie, ci rolul principal si-l aloca limbajul in care vrea s-o exprime. Limbajul, patria si creuzetul frumusetii si sensului, incepe el insusi sa gandeasca si sa vorbeasca in locul omului, devine muzica, dar nu in ce priveste sonoritatea auditiva exterioara, ci datorita rapiditatii si fluxului sau interior. Atunci, asemenea valtorii rostogolite a unui fluviu, care numai prin miscarea sa lustruieste stancile de pe fund si invarteste pietrele morii, aceasta valtoare curgatoare doar prin forta propriei sale legi creeaza in drumul ei, in trecere, masura versului si rima, ca si mii de alte forme si imagini mult mai importante, dar care pana acum nu au fost inca simtite, luate in calcul, numite.” (p. 473)

Un singul lucru mi s-a parut dezamagitor: finalul. Jivago si-a sacrificat iubirea si copilul nenascut in numele onoarei si al responsabilitatii fata de familia oficiala. Nu asta ar fi fost problema, ci faptul ca nu si-a dus la bun sfarsit intentia. Razboiul, frigul, boala i-au ros energia mult prea devreme, dezvaluind spiritul ratacitor si risipitor al raposatului Jivago. In bratele ocrotitoare ale Larei, Iuri uita sa mai actioneze, uita sa mai traiasca si devine un contemplativ, aruncat de colo-colo de puterea intamplarii. „Ce bine era sa inceteze a mai fi activ, sa inceteze a incerca sa obtina ceva, sa se gandeasca la ceva, ce bine era sa renunte temporar la aceasta munca in favoarea naturii, sa devina el insusi un lucru, un obiect in mainile ei milostive, splendide, creatoare de frumusete.” (p. 428) Cuplul perfect Lara-Iuri Andreevici sufera de lipsa initiativei, iar aceasta le aduce sfarsitul.

Spre deosebire de Jivago, Antipov e cel obsedat de controlul suprem al propriei vieti, de moralitatea absoluta si de constiinta propriei valori. Pasa vrea sa isi demonstreze aptitudinile iesite din comun doar pentru a-si impresiona sotia. Prins in capcana, ratand cu putin reintalnirea cu Lara, el alege sa curme jocul, ramanand stapanul propriului destin. Tragic si stupid, as putea sa adaug.

Deranjant este faptul ca Iuri nu porneste in cautarea Toniei, ci se resemneaza intr-o atitudine batranicioasa. Asta nu-l impiedica sa incurce viata unei alte femei, care il accepta cu ciudateniile si capriciile dobandite. Murdar, traind cu spaima foametei si inchisorii, intr-o saracie lucie, Jivago renunta la scris si la medicina, care il facusera faimos, si devine antisocial si paranoic. Alterneaza perioade in care se angajeaza ca zilier in casele noilor imbogatiti ce ii frunzaresc operele, fara a sti cine e nespalatul care le-a calcat pragul, cu momente in care dispare fara urma, alarmandu-si noua familie. Bolnav si imbatranit inainte de vreme, isi incheie destinul in aceeasi camera ce i-a marcat existenta. „Pe masa-o lumanare ardea, o lumanare.” Ma fascineaza imaginea facliei veghind conversatia Larei cu Pasa, vazuta arzand la fereastra de catre Iuri, din strada inzapezita. E un simbol atat de puternic, purificator, al triunghiului dureros si melodramatic.

Desigur, o poveste ruseasca trece dincolo de moarte, iar romanul nu se incheie cu funeraliile lui Iuri. Pasternak a mai scris cateva pagini, doar pentru a ne dezvalui inutilitatea sacrificiului celor doi barbati si suferintele ce s-au abatut asupra familiilor lor.

Despre Doctor Jivago, Boris Pasternak, Ed. Polirom, Iasi, 2004, 616 p.

Citesc o carte care mi-a picat in mana printr-un joc al intamplarii. „Partea si intregul” e un mic roman autobiografic scris de Werner Heisenberg, fizician ce a contribuit major la dezvoltarea mecanicii cuantice. O poveste calma a unei teorii controversate care a zguduit lumea (la propriu).

Cartea e mai filozofica decat ma asteptam si prea putin stiintifica, dar nu ma pot plange. Descrie o perioada fabuloasa, de schimbari intense, atat in plan stiintific, cat si social. M-au fascinat dintotdeauna concentrarea de idei extraordinare, de oameni geniali lucrand cu fervoare la aceeasi teorie, progresul rapid intr-un domeniu atat de nou, explozia de cunostinte care a invadat lumea. Simt acum ca traim intr-o perioada marunta, in care fiecare scormoneste in bucatica lui in asteptarea unui alt timp, la fel de glorios.

Fiind scrisa la ceva timp de la desfasurarea evenimentelor, amintirile relatate pastreaza o nota idilica, suferintele sunt estompate, cautarile infrigurate sunt inlocuite de explicatii sumare. Singurul care pastreaza dinamismul si entuziasmul acelor vremuri este schimbul de replici, taios, adanc, pe alocuri patimas. Scopul cartii nu este de a explica sau populariza vreo idee, ci de a recrea modul in care s-au format toate supozitiile si concluziile unei noi teorii. Adesea, protagonistii parasesc teritoriul arid al fizicii si se avanta in discutii despre lingvistica, psihologie sau medicina. Se contureaza incet profilul unei minti sclipitoare, cu rationamente imbatabile. Desi fiecare argumentatie este dusa pana la capat, de-a lungul conversatiilor raman multe intrebari fara raspuns, intrebari pe care mi-e frica sa le rostesc, intrebari al caror raspuns, poate, nu il vom afla niciodata. Cred ca iti trebuie putin curaj sa incerci sa gasesti relatia dintre constiinta si fizica sau chimie, sau sa incerci sa asezi divinitatea in contextul stiintific al secolului XX. Cartea asta m-a determinat sa vad lucrurile din jur altfel, si, in plus, sa am mai mult curaj in definirea problemelor, fie ele banale, fie imposibil de rezolvat. Pentru ca fara sa ne punem intrebari, nu avem nici o sansa sa aflam vreun raspuns.

PS. O alta carte de la care asteptam ceva mai mult indemn spre reflectie e Pendului lui Foucault, despre care puteti citi aici si aici pe blogul Claudiei. Pentru mine, insa, cartea lui Eco a fost intrecuta de o gandire cu mult mai profunda (daca imi e permisa comparatia).

740 de pagini, 10 parti, 120 de capitole. O istorie intreaga rescrisa din prisma unui ordin de cavaleri templieri demult dizolvat. Un joc nebun si inutil care a antrenat alti nebuni, cu mult mai periculosi in fanatismul lor. O cautare, diferita de romanele de aventuri sau de episoadele cu MacGyver. Una la nivel mental, un fel de tranta cu sinele din care nimeni nu iese biruitor. Toate acestea pentru ca, in final, Casaubon sa guste minunea contemplatiei. Tot chinul pentru ca el sa isi gaseasca linistea, sa inteleaga totul admirand o colina. „Malkuth e Malkuth si-atat.”

Citind, mi-a trecut prin minte gandul ca, daca istoria mi-ar fi fost prezentata cu atata entuziasm, aproape extatic, precum fortareata Alamuth, de pilda, as fi avut sanse sa retin ceva din incalceala trecutului. Asa, a trebuit sa ma multumesc cu o lectura de profan, si, in lipsa unei alte surse de informare (eram izolata la bunici cand am citit cartea), sa inghit nemestecat calupuri intregi de istorie mai mult sau mai putin obscura. M-am resemnat, stiind ca niciodata nu voi avea rabdarea sau, macar, curiozitatea de a verifica bogatele referinte pe care Eco le-a interpretat dupa bunul plac. Imi e de ajuns faptul ca Borges cita opere care nu exista iar Daniken a reinventat istoria civilizatiei fortand lucrurile. Suficient cat sa nu ma stresez daca exista vreun sambure de adevar in povestea lui Eco. Spre deosebire de ceilalti doi, Umberto mentine un nivel accesibil si inteligibil al naratiunii. Lectura nu ridica probleme serioase, devine doar pe alocuri plictisitoare, mai ales daca nu esti cuprins de fervoarea conexiunilor fanteziste.

Ma intreb, insa, cata pasiune a starnit povestea in randul cititorilor. Am perceput ancheta intreprinsa de cei trei camarazi ca pe un joc pueril, de mascul imatur. Riscuri inutile, eforturi, energii consumate pentru nimic. Munca lor nu are finalitate; e scop, metoda si nimic in acelasi timp, iar ei sunt perfect constienti de aceasta (cel putin Casaubon). Ma ingrijoreaza ideea ca pentru unii ar putea reprezenta un mod de viata. Ma sperie faptul ca unii trebuie sa treaca prin hatisurile unei astfel de experiente de cunoastere, pentru a intelege un adevar simplu, care ar trebui sa le curga prin sange inca de la nastere.

Pragmatismul apartine personajelor feminine. Amparo si Lia sunt cele care demonteaza toata constructia, inlocuind fantasmele cu ceva concret. Realitatea lor e certa, realizarile – palpabile. Lia stie, fara a avea nevoie sa strabata intregul drum initiatic. Stie ca implinirea unei vieti e mult mai aproape, mult mai simpla, mai mistica si mai superba decat orice promisiune ancestrala. Luciditatea ei e salvarea lui Casaubon, si nu ma refer la pericolul societatilor oculte, ci la modul in care ea devine singura lui legatura cu lumea, asa cum o percepea inainte de aparitia Planului. Iubirea pentru Lia si copil il ajuta sa nu se scufunde in tenebrele mintii sale, sa nu se confunde complet si iremediabil cu Planul.

Jacopo Belbo nu este, insa, la fel de norocos. Ratat, nu pentru ca ar fi fost incapabil, ci pentru ca si-a infierat singur stigmatul esecului. Convins ca timpul lui a trecut, fara a-l fructifica, traieste cramponat de ideea nefericirii, neimplinit, facand pasiuni obscure pentru femei care nu-l vor si nici nu-l merita. Pe cand Casaubon are alaturi femei inteligente, partenere de discutie egale, cu opinii puternice si bine individualizate, iubitele lui Jacopo sunt frivole, superstitioase si, in esenta, simpliste. Initial, Belbo ma fermecase cu afirmatia sa, „Am jurat ca n-o sa incurc lumea cu inca un manuscris” (p. 44), crezand ca e izvorata din modestie, nu din sentimentul crunt al ratarii.

Mai aproape de sufletul meu a fost Diotallevi, singurul care nu se juca, pentru care cautarea avea un sens si era, mai degraba, spirituala, decat o ocazie de masurare a fortelor si de marcare a teritoriului. El traieste organic toata experienta, avand parte de un final pe masura implicarii sale. Coincidenta nefericita, moare de boala care e trecuta pe lista mea de fobii, lucru ce m-a aruncat intr-o criza de superstitie groaznica, dar pe care am reusit sa o ignor (pana acum). De altfel, trebuie sa recunosc, atmosfera cartii m-a afectat putin, vreo doua seri la rand am simtit frica de intuneric, lucru strain de mine, de obicei.

Au fost doar cateva momente care mi-au starnit interesul:

  • „…asta-i o senzatie pe care o au toate generatiile. Mereu ne nastem sub un semn gresit” (p. 61) alaturi de restul discutiei despre incredulitate si curiozitate.
  • existenta punctelor privilegiate: „poate ca suntem mereu in cautarea punctului potrivit, poate ca-i langa noi, dar nu-l recunoastem, iar pentru a-l recunoaste trebuie sa credem in el…” (p. 274)

Nu pot decat sa admir minutiozitatea lui Eco in construirea acestui roman. Desi nu m-a acaparat, fascinatia exista intr-o oarecare masura. (Dovada si textul imens pe care l-am scris.) Poate ca am trisat, sunt prea „incredula”, iar viziunea organica si fecunda a tehnicii, prezentata in primul capitol, nu m-a vrajit. Nici punctul fix nu m-a hipnotizat, pentru ca stiu ca nu exista. Cel putin, nu absolut. Romanul ramane o poveste cusuta cu ata alba, dar rezultatul final e o broderie de toata frumusetea.

Despre Pendului lui Foucault, Umberto Eco, Ed. Polirom, Iasi, 2005, pentru BookFrenzy

Da, am citit Pendulul, dar nu, inca nu va povestesc impresii. Sper ca nu o veti abandona. As vrea sa spun ca merita citita, dar nu pot sa afirm decat ca e o experienta. Si ca orice lucru interesant si care nu dauneaza (prea mult), cred ca i se poate acorda o sansa. Imi ramane Tolstoi, cu a sa interpretare a Sonatei.

In rest, e clar, trecem printr-o criza. Andreea zice blogspot, eu ma gandeam la un wordpress, dar de dragul ei s-ar putea sa renunt. Bineinteles, mai ramane Yahoo, cred ca o sa imi transfer si acolo blogul, just in case. Imi va fi dor de omuletul trist cu umbrela albastra. De cand l-am descoperit, I instantly fell in love. Nu cred ca voi gasi o imagine mai buna care sa rezume atat de simplu cele peste 100 de posturi pe care le-am scris pana acum.

Deadlineul pentru Umberto Eco si al sau Pendul a fost stabilit pe data de 21 iunie. Doriti o prelungire de o saptamana?

Eu voi pleca la tara weekendul asta. Daca ma lasa plozii cei mici sa respir, poate voi termina cartea.

Va doresc vacanta placuta! (cine n-o are sa isi ia concediu!!!)

…si am inceput sa citesc in autobuz. Not a good idea! Prea multe referinte, prea multe nume care nu-mi zic nimic, prea multe locuri pe care nu le cunosc, ocult si filosofic. Imi aduce aminte de Daniken, cartea asta ma depaseste. Is it me? Sa inteleg ca am o problema?

Vad ca toata lumea s-a apucat de comentat, deci nu ma pot abtine, trebuie sa zic ce n-am reusit data trecuta.

Da, cliseu…de la un capat la altul, cliseu! Da, poveste siropoasa americana. Ma asteptam la un roman sensibil despre relatiile dintre parinti si copii. Aveam asteptari mari. Ca sa pot citi fara sa ma enervez, m-am resemnat (E duminica, nu marti, ma uit la un film, sunt obosita si stau in fotoliu, suntem toti acasa si lenesi…). Ba chiar am inceput sa imi imaginez cum arata personajele, desi nu fac asta niciodata. Mi-am dat seama ca rolul lui Anthony ar putea fi chiar deosebit, daca l-ar juca un actor mare. Tom Hanks? Nu, prea copilaros. Poate Al Pacino? Da, misterios, inteligent, extravagant, o senzualitate subtila, un spirit liber si, totusi, puternic ancorat in malul trecutului.

Recunosc, imi place Anthony. Cred ca si lui Levy i-ar placea. Imi place stilul de viata, aruncat in avion, zburand din oras in oras, din amintire in amintire. Imi plac calmul si luciditatea cu care abordeaza fiecare problema, dar, mai ales, imi place inteligenta sa ascutita, geniul nebun din el care a planificat si dus la bun sfarsit o farsa de o saptamana. Anthony ramane un afacerist pana la capat, are o nevoie aproape organica de a-si „incheia socotelile”. Si stie ca nu poate muri pana nu pune la punct toata situatia fiicei sale. Mi se pare ca Anthony nu se intoarce pentru a se impaca, in sfarsit, cu Julia, asa cum ar fi de asteptat in orice film siropos. El vine sa isi spele pacatele, vina de a o smulge din visul ei de adolescenta, si, cu ocazia aceasta, ii ofera un ultim cadou, regasirea gustului pierdut al aventurii, al curajului (sau nebuniei) de a risca o situatie sigura si terna pentru o promisiune dulce.

Un tata grijuliu obisnuit ar fi rasuflat linistit la aflarea vestii despre casatoria Juliei cu Adam. In fond, el ar fi fost capabil sa ii ofere toata ocrotirea de care ea ar fi avut nevoie. Dar Anthony actionase pe acest principiu in urma cu 20 de ani (sau 18, cati erau?), iar acum isi cunostea mult prea bine odrasla capricioasa pentru a fi convins ca Julia va fi, intr-adevar, fericita alaturi de sotul ales. O cunoaste prea bine, e bucatica rupta din el. Iar el, afaceristul in pragul mortii, nu poate sa lase lucrurile asa, neterminate. (Pana si locul mortii trebuie ales cu grija, cel mai probabil, Paris.) Asa ca prefera sa agite spiritele, sa o smulga din viata pe care si-o planificase, sa-i redea fervoarea razvratirii care zace ascunsa in ea. Ca Thomas nu e cel mai nimerit, asta nu conteaza. Ca Adam o iubeste cu religiozitate, nici atat. Importanta e doar senzatia de eliberare pe care ti-o da fuga din tiparele vietii pe care ti-o construiesti. E suficient cat sa iti dea impresia ca ai facut ceea ce trebuia, ca el e iubirea adevarata, etc…

Fascinant mi se pare modul in care el isi manipuleaza fiica, creandu-i mereu iluzia independentei si a alegerilor facute pe cont propriu. Psihologie inversa de care el profita din plin, dar cu aceleasi nobile intentii de a-i fi ei de ajutor. Si totusi, Levy a cam dus la extrem practicile sale, inventand aceasta poveste sinistra despre androizi. Descrierea cartii m-a speriat putin, preconizand cine stie ce vizite din lumea de dincolo. Citind, insa m-am linistit repede. Mai mult, cartea e intesata de „indicii” cu privire la starea de sanatate a „androidului”. Presupun ca e o practica obisnuita, sa lasi personajele in ceata si sa dezvalui adevarul doar cititorului/privitorului. Un mod ieftin de a-l face sa se simta mai inteligent decat media. Eu inca sper ca am ratat acel pasaj in carte in care Julia realizeaza ce se intampla, dar prefera sa joace mai departe piesa de teatru a tatalui. Daca l-ati gasit, va rog sa-mi spuneti. Daca nu, nu pot spune decat ca Julia semana mai mult cu mama-sa, adica frumoasa si cam atat. Nu-l putem condamna pe Anthony ca nu i-a fost alaturi in fiecare clipa a copilariei sale. Doar nu avea sa stea toata ziua cu proastele acasa, sa faca sandvisuri si sa le asculte tampeniile.

Lasand gluma misogina la o parte, imi e mila si de Adam care, cred sincer, o iubea. Un alt truc ieftin e scena in care el se intalneste, intamplator, cu o tanara in parc. Daca cititoarele nu s-au convins pana in acest punct ca Adam e un insensibil, si ca nu e in stare sa o faca pe eroina fericita, atunci aici sigur il vor sterge de la inima, „Las’ ca isi gaseste repede pe alta.” Eu nu pot decat sa mi-l imaginez privind-o pe tanara apetisanta cum se indeparteaza si gandindu-se ca logodnica lui poate sa manance la 2 noaptea si nu trebuie sa alerge tot orasul la 5 dimineata, si tot arata fenomenal, incomparabil mai frumoasa decat necunoscuta in cauza. Si ca rasplata pentru tot zbuciumul si atentia lui, in final i se serveste povestea cu androidul. Penibil.

De lenesul de Thomas care nu a fost in stare sa impresioneze un tata grijuliu, in schimb, ar fi trecut mai degraba prin foc decat sa-si caute iubita, n-am chef sa mai comentez…

Julia…eterna razvratita care actioneaza la comanda „Nu fa asa!”
Stanley…LOL…hai, povestea cu prietenul care moare de SIDA, mai treaca-mearga, a devenit ceva clasic si se intampla, din pacate. Dar chiar cu vanzatorul de pantofi? Julia cu Thomas si el cu nenea ala. Ce mai potriveala! Si cica era o carte cu happy-end, sau era drama???

Doar doua citate mi-au atras atentia in text. Primul, o intrebare rupta din context, trantita fara nici o legatura cu situatia. Mi se pare ca Anthony se intreba ce sens are sa mergi mereu in aceleasi locuri, cand sunt atatea de vazut. Rezuma foarte bine spiritul lor aventurier. In schimb, cartea da si un alt raspuns. Posibilitatea de a te intoarce in locurile dragi, nevoia de a-ti regasi radacinile iti pot oferi un nou drum. In plus, lejeritatea cu care cei doi gonesc prin lume imi creeaza o stare de siguranta. Nu mai e neaparat vorba de „aici si acum”, desi se insista uneori pe ideea asta pentru a crea putina tensiune. Berlinul nu pleaca nicaieri, Montrealul ramane etern un oras al copilariei, iar Parisul e un loc grozav sa mori. Iar tu ai de ales. Astazi unde vei merge?

Am gasit si citatul pe care il asteptam, inca dinainte sa incep lecturarea cartii. E vorba de pagina 283. (Pe care o retinusem ca fiind 238, dar nu conteaza sunt foarte incantata ca nu mi-a murit creierul inca si imi mai amintesc cate ceva.) E singurul pasaj din carte care m-a surprins, m-a facut, chiar, sa tresar. Se pare ca m-am obisnuit prea mult cu egoismul in doi…

In concluzie, cred ca Levy ar trebui sa continue cu ce se pricepe el cel mai bine, adica scenarii de film american destinat duminicilor in familie. Pentru amatoarele de sirop, totusi, aceasta carte trebuie sa fie destul de profunda…cred…

Se pare ca Umberto Eco e alesul acestei luni. Clasic, fara indoiala, cel putin in termenii definitiei pe care o fixasem acum cateva zile. Daca ne va placea sau nu, ramane de vazut. Eram destul de entuziasmata, dar citind descrierea am cam ametit. Teoria conspiratiei si tot felul de filozofii oculte. I am out of my comfort zone…

Nu renunt la Sonata Kreutzer, astept parerile voastre, cand veti avea timp si chef. 🙂

Deadline…pentru ca in urmatoarele 3 saptamani programul meu e incarcat cu o sesiune si 2 conferinte, permiteti-mi sa rezerv urmatoarea luna pentru lectura aceasta. Asadar, pe 21 iunie ar trebui sa se incheie runda nr. 4. Sa speram ca timpul va fi bland cu noi.

Lectura placuta!

P.S. Imi va fi dor de comentariile voastre.

Tinand cont de opiniile liber exprimate, am redus lista la cateva titluri. La acestea sa adauga „Sonata Kreutzer” de Tolstoi. Pe Cyrano l-as lasa pentru o editie speciala, dar daca doriti, il putem citi si acum.

Daca rezultatele sondajului nu vor fi concludente, va mai exista un poll.

Desi n-au trecut decat vreo 2 zile, raspunsurile voastre au curs garla si cred ca e momentul sa facem o recapitulare. Prin urmare, voi trece in revista toate titlurile pe care le-ati propus si corespund cat de cat descrierii stabilite. Va rog, sa verificati daca lipseste ceva. Lista e lunga si ar trebui redusa pentru poll, asadar nu ezitati sa dati sugestii cu privire la cartile deja citite, pentru a fi scoase din lista finala.

Am omis cartile de poezie si SF-urile pentru ca ideea unor editii tematice mi se pare foarte buna.

Inspir adanc si incep:

  • Umberto Eco, Pendulul lui Foucault – favorita pentru ca nici unul din noi nu a citit-o pana acum
  • Emil Zola, Doctorul Pascal – daca nu ma insel, si aceasta are sanse mari sa ajunga pe lista finala
  • Mario Vargas Llosa, Razboiul sfarsitului lumii
  • Cezar Petrescu, Baletul mecanic
  • Mircea Eliade, Noaptea de sanziene – desi a fost citita, mi-e greu sa o tai de pe lista, sau poate amanam cele doua titluri pentru editia romaneasca?
  • William Golding, Imparatul mustelor – desi citita, mi s-a zis ca merita, ne mai gandim daca o pastram
  • William Golding, Dublu limbaj – Claudia, ai citit-o?
  • Anne Bronte, Agnes Grey
  • Anne Bronte, Necunoscuta de la Wildfell Hall – desi nu as insista pe surorile Bronte, ideea ar fi sa citim cu totii ceva ce am ocolit pana acum
  • John Steinbeck, Soareci si oameni
  • Edmond Rostand, Cyrano de Bergerac – cred ca pe toti ne-a uimit originalitatea propunerii
  • Jean-Paul Sartre, Zidul – daca l-ati citit, poate gasim alt titlu
  • Lucius Apuleius Platonicus, Metamorfoze
  • Julio Cortazar, Sotron
  • Feodeo Mihailovici Dostoievski, Demonii – desi cred ca a fost citita
  • John Fowles, Colectionarul
  • Orhan Pamuk, Zapada
  • Miguel de Cervantes, Don Quijote de la Mancha – nu cred ca a citit-o niciunul din noi, tema e foarte cunoscuta, ar fi interesant
  • James Joyce, Ulise – asa, ca sa va chinui 😛
  • Herman Melville, Moby Dick – desi am impresia ca nu corespunde cerintelor, asa ca va fi eliminata

Astept feed-back. In curand vom avea si un poll cu o lista mai scurta. 🙂

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

august 2019
L M M J V S D
« mart.    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Archive