That is one strong cup of tea…

“It is very strange, this domination of our intellect by our digestive organs. We cannot work, we cannot think, unless our stomach wills so. It dictates to us our emotions, our passions. After eggs and bacon, it says, “Work!” After beefsteak and porter, it says, “Sleep!” After a cup of tea (two spoonsful for each cup, and don’t let it stand more than three minutes), it says to the brain, “Now, rise, and show your strength. Be eloquent, and deep, and tender; see, with a clear eye, into Nature and into life; spread your white wings of quivering thought, and soar, a god-like spirit, over the whirling world beneath you, up through long lanes of flaming stars to the gates of eternity!”

[...]

We are but the veriest, sorriest slaves of our stomach. Reach not after morality and righteousness, my friends; watch vigilantly your stomach, and diet it with care and judgment. Then virtue and contentment will come and reign within your heart, unsought by any effort of your own; and you will be a good citizen, a loving husband, and a tender father – a noble, pious man.”

Ma simt datoare cu…

• un proiect
• un articol
• un album
• un copil
• o viata

Pulse…

Sunt prea obosita sa dorm, desi imi pica ochii. Sunt prea obosita sa fac o baie relaxanta, desi ma simt murdara. Sunt prea obosita sa ma ridic de pe scaun ca sa invart termostatul cu cateva grade. Inca mai pot tasta, ultima data cand am fost asa, nu eram in stare nici macar sa imi tin mainile sprijinite pe birou. Dar asta doar pentru ca am avut suficienta energie sa duc cina din farfurie spre gura. Si apoi sa diger incet.

Pe cine sa dau vina? Pe cursul care nu mi-a placut, predat de un profesor care nu mi-a placut, intr-un stil care nu mi-a placut? Pe metoda lui de evaluare care trebuia sa aiba legatura cu teza mea, dar care s-a potrivit doar in doua cazuri din 20? Pe ziua frustranta de ieri?

De fapt, gresesc, ziua de ieri a fost destul de interesanta. Am fugit de acasa la birou dorindu-mi ceva mai multa liniste. Nu m-am dus la prima ora, stiind ca vom fi vizitati de niste angajati musculosi ai onorabilei institutii. Desi se apropia vertiginos ora pranzului, ei au ajuns la 12 si jumatate, cam imediat dupa ce m-am instalat confortabil si m-am apucat de lucru. Au inceput usor, cu montarea unor manere pentru dulapurile instalate saptamana trecuta. Gaurile erau deja date, manerele lustruite, gata de asamblat. Right! Suruburile aveau alta dimensiune, asa ca putin rumegus direct pe tastaturile din birou nu strica. Am incercat sa salvez masa Cristinei si le-am atras atentia. Cred ca le-am sifonat imaginea impecabila, au reactionat foarte violent, in special cel mai in varsta care simtea nevoia sa faca pe seful morocanos. M-am mutat in celalalt colt de camera, prefacandu-ma ca vorbesc cu un coleg, pentru ca oamenii probabil muncisera din greu de dimineata iar cladirea nu e dotata cu dusuri…

Au trecut apoi la operatiunea propriu-zisa. Eu, nestiutoare si ignoranta, chiar eram convinsa ca vor veni cu placile de lemn si le vor monta pe scheletul metalic. Oh, nuuu…la cat erau de strambe toate nu s-ar fi potrivit in veci. Asadar, biroul nostru s-a transformat in atelier de mestesugarie. Dar nu va imaginati ca lucrurile au decurs ca atare. Primele 10 minute s-au certat daca sa mute o masa care le statea in cale. Morocanosul “nu muta mobile pentru nu stiu cine” (no kiddin, dar pt ce esti platit?). Pana la urma, ceilalti doi l-au ignorat si au organizat putin spatiul de munca. Au fost decupate toate imbinarile si au fost date toate gaurile posibile de am crezut ca vor trece cu burghiele prin mesele noastre. Ma intreb daca azi a mai curatat cineva aschiile si rumegusul in urma lor.

Dar sa trecem la partea savuroasa. Montarea placilor si cocotatul pe scara… Dar, “e cald aicea”. “Da, e cald aicea la dumneavoastra, vai ce cald!” Imi ridic ochii din monitor, pentru ca ii aud pe doi dintre ei certandu-l si inghiontindu-l pe al treilea. Stupoare. Nenea e in maieu! (Sau maiou, ca nu mai stiu cum e dupa noul DOOM) Din fericire, sta cu spatele. Se contureaza o umbra de muschi in zona umerilor. Multumesc in gand ca am rinita cronica. Ma rog sa nu se intoarca. Se intoarce, reliefand un abdomen cirotic si un puf abundent pe piept. Se simte erou, cocotat pe scara si cu un bocanc mare asezat strategic pe unul dintre rafturi. Blestem ca am lasat algocalminul acasa. Bormasina scartaie prin metale.

Au montat rafturile interioare si credeam ca trec mai departe, dar pe la 1 si ceva era ora pranzului si cred ca obosisera dupa atata spectacol. Noua ne-au trebuit vreo 2 ore sa ne revenim, timp in care am analizat mitul instalatorului si eternul conflict intre barbati si femei. Replica saptamanii a fost “E cald aicea la dumneavoastra!” si cred ca va ramane in istoria departamentului.

Restul zilei l-am petrecut alergand dupa bancomate, abonamente si algocalmine. Ecranele indreptate spre soare, tantele care n-au maruntis sa dea rest, dar au resturi de medicamente pe care le vand la pret intreg si cozile la chiosc mi-au mancat inca vreo 2 ore bune si nervii pe doua saptamani.

Spre seara am ramas fara conexiune de internet asa ca m-am dus sa invat acasa, unde am gasit un bec ars la mine in camera si, lipsita de chef, m-am culcat fara a-mi termina proiectul. Mai e si maine o zi.

Come to the dark side,we have cookies!!

Sunt atat de mandra. Am corupt-o pe Claudia si nu mai sunt singura care petrece prea mult timp in bucatarie. (Nici eu nu eram genul, dar m-au molipsit altii acum vreo 2-3 ani). De data aceasta, a fost randul meu sa privesc randuri de poze delicioase, in timp ce eram la serviciu. Cat de chinuitor poate sa fie, acum inteleg cata nedreptate am facut postand imaginile cu turta dulce de la Craciun. Astazi am rezistat doar cu gandul la cremsnitul care ma astepta acasa.

Promit ca nu mai fac

Exercitiu de proza arhiscurta:

O găsi muşcându-şi pumnii, încercând inutil să ascundă ţipătul ce i se zbătea în piept. De fapt, nu putea nici măcar să respire, scâncindu-şi neputincioasă frustrarea. Învins, strivi cu o îmbrăţişare spasmele trupului plâns, simţindu-i pulsul haotic prin carotidă. Abia acum îi zări părul, vopsit şi aspru. Şi al lui, se gândi, e rărit peste măsură, înainte de vreme. Un singur lucru le rămăsese, viu, palpabil. Dincolo de uşa închisă, Ana aştepta speriată, cu pumnii strânşi, neştiind de ce plânge mami.

creatures of the sun

“We are creatures of the sun, we men and women. We love light and life. That is why we crowd into the towns and cities, and the country grows more and more deserted every year. In the sunlight – in the daytime, when Nature is alive and busy all around us, we like the open hill-sides and the deep woods well enough: but in the night, when our Mother Earth has gone to sleep, and left us waking, oh! the world seems so lonesome, and we get frightened, like children in a silent house. Then we sit and sob, and long for the gas-lit streets, and the sound of human voices, and the answering throb of human life. We feel so helpless and so little in the great stillness, when the dark trees rustle in the night-wind. There are so many ghosts about, and their silent sighs make us feel so sad. Let us gather together in the great cities, and light huge bonfires of a million gas-jets, and shout and sing together, and feel brave.”

The reason we love geeks

click!

O zi de vineri

Sunt zile pe care le astepti cu toate simturile ascutite, pentru care muncesti fara intrerupere, lasi totul balta in jur si te gandesti la ele de parca n-ar mai exista ceva dupa. Zile in care te dai peste cap, doar ca sa ramai in picioare. Zile in care te intrebi daca nu esti cumva robot, de inca mai functionezi. Switch mode: “Permanently on”. Zile in care turezi la maxim, dai tot ce-i mai bun din tine stiind ca nu e suficient. Dansezi pe sarma cand tot ce iti doresti este sa pici. Zile in care simti nevoia sa porti tricoul cu Snoopy in speranta ca te va face sa zambesti atunci cand iti pleci obosita capul.

Sau sunt zile in care pur si simplu ti-e rau, si nu vrei decat sa treaca. Zile in care iti suni sotul sa te ia mai repede de la serviciu. Zile in care vrei sa se faca maine, doar sa stii ca traiesti. Zile in care mananci paine prajita si bei doar ceai caldut. Zile oribile in care suna telefonul si afli ca ai un musafir neasteptat. Zile in care privesti neputincioasa mormanele de rufe insirate in sufragerie si incepi sa le muti de colo-colo, pentru ca toti au avut in ultima vreme astfel de zile. Iar musafirul intotdeauna se grabeste si nu vrea sa intre, dar nici nu vrea sa plece, asa ca te tine in picioare la usa si nu te poti gandi decat la mormanele de rufe care trebuiau lasate acolo unde erau. Evident, daca ar fi ramas in sufragerie, musafirul ar fi intrat, ar fi fost jenant pentru o clipa, dar macar am fi stat cu totii jos. Si ca sa fie confuzia si mai mare, apare si fiica ta, ingaimand un salut pe care nu-l aude nimeni, incearca sa inchege o conversatie, dar nu reuseste decat sa isi ceara scuze pe jumatate, cuvintele i se opresc in gat, se freaca somnoroasa la ochi si pleaca. Creierul inregistreaza rapid ca ea inca mai poarta hainele de la scoala, blugii spalaciti si tricoul cu Snoopy, dar nu constientizezi cu adevarat ce se intampla in jurul tau.

In astfel de zile lumea te intreaba ce faci in week-end, dar tu nici nu stii ce sa le raspunzi, nu stii nici macar daca te vei putea trezi a doua zi. Nu mai exista planuri, toate s-au concentrat intr-un punct, iar dincolo de el nu mai exista nimic concret.

*

*          *

Si vine apoi a doua zi, binecuvantata zi de vineri. Te trezesti dupa 12 ore de somn cu o durere difuza in creier si un nor deasupra capului, dar e bine. A trecut. Iti verifici instinctiv mesajele, desi n-ai nici unul nou. Nici tu nu stii de ce. Poate are legatura cu faptul ca ai primit unul azi-noapte, pe la 1 si jumatate. Iti aduci aminte sunetul telefonului, continutul mesajului si cam atat. Cum ai adormit fara sa scapi telefonul e un mister. Zambesti.

Astazi se vad clar urmele razboiului ce a trecut. In primul rand, nu mai sunt lingurite, dar nu vrei sa speli vase inca. Le folosesti pe cele de plastic. A mai ramas o portie de taitei cu lapte care iti face cu ochiul, dar nu gasesti castronul in care ai mancat mai devreme. Te agati pana la urma de unul, dar ti se atrage atentia ca nu e al tau, si ca sta acolo de aseara. Sfarsesti prin a manca direct din vas, oricum trebuie spalat si e ultima portie… Razi.

Lucrurile continua sa fie cetoase. Iti faci ceai ca sa iei o pastila, il bei, dar nu-ti poti aminti daca ai luat sau nu algocalminul. Incerci sa speli vase, dar nu mai ai detergent diluat. Scoti bidonul cu lichid concentrat si torni, incurci capacele, desi nu s-ar fi potrivit in veci, apoi inchizi totul fara sa torni apa. Zambesti. O iei de la capat fara regrete. Gasesti cutia cu ceai negru pe care ai desfacut-o in ajun, ca sa poti incepe ziua cea rea. Iti aduci aminte cu dezamagire lipsa aromei si licoarea insipida din dimineata precedenta. Acum mirositi amandoua continutul si concluzia e clara: Earl Grey e divin. Desi v-ati baut ceaiul pe dimineata aceasta, ibricul trece din nou pe foc. Zambesti din nou.

Mormanele de rufe nu mai par atat de inspaimantatoare. Incet, incet, isi gasesc locul prin dulapuri. Deja v-ati pierdut prin casa. Razi din toata inima.

Astazi nu e o zi buna pentru lucruri de finete. Scapi zahar pe masa, dai peste cana cu apa, tai lamaia peste ele. Dar nu conteaza. Ceaiul e gata, dar n-ai in ce sa-l torni. Desi speli de un ceas si nu a mai ramas mare lucru prin bucatarie, canile inca sunt o problema. Iti aduci aminte ca 5 dintre ele zac pe birou, la tine in camera. Asta pentru ca ai spalat-o pe una dintre ele si ai refolosit-o. Ar fi fost 6, dar asa ai fi avut setul complet si ceilalti n-ar fi avut ce insira prin sufragerie. Plus, nu s-ar mai fi vazut monitorul…Te simti oarecum mandra pentru prostia asta.

Incerci sa nu te mai cramponezi de maruntisurile care iti stau in cale. Nu e o zi perfecta, e ceea ce englezii ar numi “a fine day”.

Astazi nimic nu te poate atinge. Nici macar faptul ca pozele ies miscate si lumina nu cade cum trebuie, desi afara e soare si cer albastru. Razi, razi din orice. Razi si te sperii cand te auzi razand. Razi cu pofta, ca omul abia scapat de la inec.

Absolute zero cold enough…

+20° – Greeks put on sweaters (if they can find them).

+15° – Hawaiians turn on the heaters (if they have them).

+10° – Americans shake, Russians are planting cucumbers .

+ 5° – You can see your own breathing. Italian cars don’t start. Norwegians take a bath. Russians drive with lowered windows.

0° – Water freezes in America , in Russia it thickens.

- 5° – French cars don’t start.

-10° – You’re planning a vacation to Australia .

-15° – Your cat insists to sleep in your bed. Norwegians put on sweaters.

-18° – New York landlords turn on the heaters. Russians make their last seasonal picnic.

-20° – American cars don’t start. People in Alaska start wearing long-sleeves.

-25° – German cars don’t start. Hawaiians are dead.

-30° – Politicians start talking about homeless people. Your cat prefers to sleep in your pajamas.

-35° – Too cold to think. Japanese cars don’t start.

-40° – You’re planning a 2-week hot tub bath. Swedish cars don’t start.

-42° – Transportation stops in Europe . Russians eat ice cream on the street.

-45° – All Greeks are dead. Politicians really start doing something for the homeless.

-50° – Your eyelids start sticking when you blink. In Alaska , people close the window in the bathroom.

-60° – White bears start moving south.

-70° – The hell froze.

-73° – Finnish special services evacuate Santa Claus from Lapland. Russians wear earmuff hats.

-80° – Lawyers put their hands in their own pockets.

-114° – Ethyl alcohol is freezing. Russians are unhappy.

-273° – Absolute zero. Russians wear boots.

-295° – 90% of the planet is dead. Russian soccer team becomes the world champion.

Where I Came From, I Forgot Too Soon

I Try To Wake Up
But Something’s Breaking
Here Inside Me
Deep And Hollow
A Sound That No Other Sound Could Follow