You are currently browsing the tag archive for the ‘marinar’ tag.

[…]

…as vrea sa-mi urlu durerea in scorbura unui copac. Sa-mi soptesc acolo tristetile si dezamagirile. Sa acopar totul cu pamant si iarba. Sa trec mai departe, sa uit…Sa fiu eu, cea care stie sa cantareasca totul drept si sa viseze cu picioarele pe pamant. Nici sa zbor nu mai stiu. Mi-e sufletul greu. Nu-l mai pot ridica spre cer. Mi-e dor de aripi pufoase. Mi-e dor sa cred in oameni cu idealuri care isi tin promisiunile nerostite pana la capat. Stiu ca inca exista. I-am intalnit candva. Dar nu mai puteam crede in lucrurile frumoase pe care le povesteau ei. Imi dau seama ca si pe atunci aveam sufletul ciuntit si stramb, dar nu stiam asta. Aveam, insa, aripile sa-mi dea inaltime si drum drept. Verticalitate…

Acum car un suflet impietrit si-l duc spre casa unui om mort. E uimitor cum mintea se adapteaza, se pliaza dupa asperitatile vietii. Isi inchide calea spre principii si orgolii. Accepta inacceptabilul doar ca sa poata trai. Sa poata merge mai departe spre ceea ce era candva. Nu l-am iertat. Nici nu poti ierta asa ceva. Nici nu ai ce sa ierti. In fond, nu ma priveste, e alegerea si durerea lui. Si totusi, dincolo de toate ramane dezamagirea si increderea pierduta. Increderea oarba. In el si in altii ce vor urma. Esecul lui poate fi al oricui. Greseala iremediabila, infinit repetabila. Spune-mi ca nu-i asa!

[continuare…]

[…]

Zori racoroase…Frig, chiar. Am uitat unde sunt. Deschid ochii putin si zaresc printre gene fata tanarului marinar pe care-l intalnisem pe plaja pe cand abia sosisem aici. Zambeste. Rasarit neinceput, lumina strecurata. Zambeste altfel acum. Nu amar, chiar dulce… Nu mie. Altcuiva. Un zambet discret, in coltul gurii. Pleoapele usor stranse, ochii stralucind intre cutele marunte ale pielii. Riduri de expresie, adancite de valurile sarate ale marii, nascute din atatea astfel de zambete. Parca a descoperit o comoara si nu stie ce sa creada. Ceva nou si nebanuit. Ceva ce ar putea fi sublim, ceva ce ar putea fi al lui. Nu stie cum sa reactioneze. Deocamdata sta si asteapta fascinat. Si am impresia ca as putea sa privesc o vesnicie zambetul acela care nu e pentru mine, care nu va fi niciodata pentru mine.

…am dormit pe genunchii lui. Incep sa-mi amintesc…cum am fugit de acasa plangand pentru biata sirena, cum mi-am zgariat mana intr-o scoica, cum l-am gasit stand pe aceeasi stanca unde il lasasem, cum l-am rugat sa-mi spuna o poveste…Si mi-a spus…despre mare, despre o fata pe care o iubise, despre parinti, despre timp…si parca exista perfectiune pe lumea asta…o lume perfecta in care traise candva, o lume la care multi viseaza, frumoasa doar pentru ca o povestea el frumos, in fond banala si lipsita de gust. Dar perfecta pentru ca asa si-o aducea el aminte.

Acum imi zambeste. Altfel. Zambet larg, senin.
„Mai dormi!”
Da. As mai dormi. Oricum nu am ce face. Nu am la ce sa ma intorc. Dar nu pot. Se invalmasesc toate. Povesti, linii, puncte…As vrea sa-i spun – celui pierdut, celui uitat – ca nu e vina lui, ca nu avea de ales, ca trebuia sa traisca. Sirena si-a jertfit viata din adancuri pentru el si echipajul sau. Iar el e acum ceea ce si-a dorit: sa faca parte din lumea lor. Si e, dar a fost nevoie de moarte pentru ca el sa renasca. Si acum are sangele lor in vene si gustul lor pe buze. As vrea sa alerg si sa-i spun asta, dar imi dau seama ca si el stie. Poate s-a amagit uneori cu gandul acesta, poate ca asta l-a facut sa accepte. Imi dau seama totusi ca au fost si momente crunte, in care a realizat palpabil si dureros crima savarsita. Si mi-l imaginez chircit, strans, naucit de durere…dorind sa moara, sa uite, sa dea totul inapoi, sa inece lumea ca sa traisca toti in adancuri, sa nu mai fie pamant, sirene, amintiri…Si mi se face mila de omul abandonat, de cel caruia i se facuse mila de mine candva, de cel care nu a pus intrebari si nu a judecat atunci cand a primit in casa lui un inger cazut…

„Bittersweet, that is the taste of your flesh…”
„Bittersweet, that is the sound of your song…”
„Bittersweet, that is the touch of your lips…”

[continuare…]

[…]

M-am intors acasa. Ma simt distrusa, terminata. Le-am pierdut. Pentru totdeauna. Rupte din mine, sfasiate…aripile mele… Incercam sa nu plang, sa-mi ascund nelinistea, dar nu reuseam decat sa ma agit fara rost prin casa.
„Ce ai patit?” Ma priveste cu ochi cuminti si sinceri, ingrijorati si protectori in acelasi timp. Simt ca lacrimile se aduna incet. Eu nu plang decat foarte rar, atunci cand sunt nervoasa…iar atunci plang pentru toate durerile ce s-au adunat. Si acum as vrea sa ma certe, sa tipe, sa ma faca sa plang in hohote…ca sa scap…ca sa-mi jelesc in voie aripile pierdute si sa nu fiu nevoita sa dau vreo explicatie. Si el nu stie cum sa ma impace…
„Nimic…” Mint. Inca nu reusesc sa-i spun. Nu pot. Ce-ar putea intelege el?
„Iar ai fost pe plaja…” Acum citesc mila si dezamagire…si nu credeam ca asta m-ar putea durea. De ce-mi pasa de ce crede? Si atunci…ma hotarasc sa-i spun. Si deschid gura, fara sa stiu ce cuvinte vor iesi.
„Spune-mi…cum le-ai pierdut? Si cum… de ai putut trai mai departe… fara ele?”
„Cine? Despre ce vorbesti?”
Tremur. Ma tem ca se va supara crunt, ca ma va alunga. Si abia acum imi dau seama. Ca nu mai am aripi, ca omul acesta strain, dintr-un oras necunoscut, care mi-a aratat putina mila si intelegere…e tot ce am. Pentru ca m-am rupt de trecut, iar viitorul e mai incert ca nicicand. Dar acum e prea tarziu. Nu ma pot opri. Desi risc sa pierd tot ce a mai ramas.
„Sirenele…De ce ai renuntat la ele?”
Intuneric. Bezna. Tacere. Durere ingropata adanc. Ce-am facut?! Dupa o vreme incepe sa vorbeasca rar, fara sa ma priveasca.
„Nu eu am renuntat la ele…Ele m-au alungat…” Incep sa prind curaj.
„De ce?”
„Pentru ca stiam prea multe.”
„Ce anume?”
„Pai, de exemplu…stiam ca au carnea dulce-amaruie…”
„Poftim?!” Ii arde de poezie? Glumeste? Ce tot zice? O presimtire sumbra mi s-a infipt ca o gheara in suflet.
„Da…eram pe mare de cateva saptamani. Fusese furtuna, ratacisem calea…Pe atunci habar n-aveam cat de mult. Pana in ziua aceea traiam cu impresia ca aproape fac parte din lumea lor. Nu se fereau sa mi se arate, apareau mereu pe langa vas, inotam impreuna cu ea… Dar dupa furtuna – pustiu! Priveam apa albastra si rece, clara. Parca nu traia nimic in valurile acelea, decat moartea ne pandea din adancuri. Nu mai aveam provizii. Marinarii agonizau pe punte. Viata noastra depindea de hrana pe care marea refuza sa ne-o ofere. Pana intr-o seara…cand a aparut…”
S-a oprit. Nuuuuuu! Cum il fac sa-si continue povestea? Dar nu e nevoie sa zic nimic. Firul se innoada, se rasuceste, invaluie totul.
„Oamenii mei au crezut ca e vreun peste imens. Asa ca au vanat! Cu ultimele puteri, cu ultima frantura de viata ramasa in ei…au ucis!” Strange din pumni. Cred ca si-a infipt unghiile in carne. „Apoi si-au dat seama. Parca aud si acum linistea de mormant care s-a lasat. Nu stiau ce sa creada, ce sa faca. In fata lor zacea o minune moarta. Nu era doar o fiinta ucisa fara mila. Era un vis destramat, distrus in modul cel mai josnic.”
„Si?…” intreb eu cu teama…
„Au decis ca tot ce a fost rau s-a facut deja. Si ca e singura lor sansa de supravietuire.”
Tace. Nu-mi vine sa cred. Mi-e greu sa imi imaginez asa ceva. Cata cruzime!!! Mi-e sila de tot si de toate.
„Si tu?…”
„Eu? Stiu ca nu poti intelege, ca ti se pare groaznic. Chiar e! Dar atunci…era o situatie fara iesire. Sunt lucruri cu care poti trai, te poti obisnui cu ideea, poti accepta…sau nu! Si am ales sa accept, sa traiesc asa, cu sufletul ciuntit de propria-mi nesabuinta.”
Tac. Nu mai vreau sa stiu. Mi se pare monstruos. Omul asta … nu poti avea incredere in el! Si-a tradat ce avea mai scump, a distrus tot ce era mai frumos in viata lui ca sa traiasca existenta asta plicticoasa si fara orizont.
„Macar spune-mi…era chiar ea?”
„Crezi ca stiu? Crezi ca am avut curaj? Sa privesc? Sa aflu? Dar asta nu conteaza. Daca ar fi fost ea sau vreo sora…pacatul e la fel de mare si de neiertat. Greseala e ireparabila. Atat fata de ea, cat si fata de cei ce-i seamana.”
Vreau sa fug. Imi e rau. Nu pot ramane aici, in aceeasi casa cu acest om. Parea bland, dar nu banuiam ce se ascunde in sufletul lui. Mi-e frica. Vreau aripi, vreau sa plec, vreau zbor. Acolo sus nu sunt nici sirene, nici oameni doborati de soarta, nici moarte, nici teama. E doar cer albastru si pur.

[continuare…]

[…]

Stau pe dig, la malul marii. S-a lasat incet seara peste tristetea mea. Am amortit pe stanca rece, dar nu simt decat briza usoara. Imi mangaie pletele adormite. Am vrut sa vad… Am vrut sa aflu. Am vrut sa stiu daca simt…daca aripile sunt acel ceva demult pierdut si regasit, parte din mine…siamezi pe veci… Asa ca am fugit de acasa si m-am dus iar in piata aglomerata. Si am cautat printre toate tarabele, pe toate drumurile, printre oameni grabiti si copii galagiosi, printre negustori mustaciosi si legume proaspete, prin aburii sufocanti, peste tot… N-am mai gasit…

Stau acum si ma intreb daca n-a fost decat un vis, daca mi s-a parut. Poate doar am vrut sa le vad si mintea mea si le-a imaginat stand acolo, atarnate in piata murdara. Poate ca nici nu le-am avut vreodata si le-am visat cand eram copila…si mintea mea confunda amintirea cu visul uitat. In orice caz, nu le-am mai gasit…nu sunt acolo si nu stiu unde sa le mai caut. Poate le-a luat cineva si se bucura acum de binecuvantarea cerurilor. Macar de ar putea, de ar fi cineva care merita…ca sa fie pomana pe deplin…

Privesc in sus, pescarusi rataciti de vant. Sau cine stie…fiinta imaginata, mister stramb, nedeslusit…poate altcineva cu aripile mele pe umeri…sau poate chiar eu, un alt eu izvorat din mine, purtat de aripile siameze. Si eul ciunt, stand singur pe stanca, viseaza ca zboara alaturi de celalalt, ca simte atingerea moale si catifelata a fulgilor zburiliti de vant, ca se poate adanci in imbratisarea lor pufoasa. Si acum stiu…o simt mai acut ca niciodata…ca aripile sunt ale mele si eu apartin lor.

Intr-un tarziu observ. Marinarul pierdut cu ceva timp in urma pe plaja, e si el pe stanci, putin mai in fata. Priveste marea. Ii pot vedea din profil zambetul de amara victorie si-i pot ghici sclipirile din ochi. Isi asteapta sirenele sau poate doar stie ca ele sunt acolo. Si asta ii e suficient. E tarziu si realizez ca ar fi trebuit sa ma intorc acasa. Doar nu am voie sa stau seara pe malul marii… Abia acum simt apasarea timpului scurs si vina ce o port in suflet. Am promis asta. Mai mult mie decat lui, fara cuvinte, fara a fi constransa. Trebuie sa ma intorc acasa. Iar. Deocamdata am evadat. Pentru scurt timp.


[continuare…]

A mai trecut o zi…pe nesimtite. M-am obisnuit cu orasul necunoscut, am hranit porumbeii…Azi nu m-am mai apropiat de mare, dar o simt urland dincolo de ziduri. Am rupt taceri prafuite si, totusi, nu simt ca as fi ranit sau destramat ceva. Ma simt bine in patul din mansarda. De acum e al meu. Am un coltisor in lumea asta. E seara si nu vreau sa dorm. Nu imi e somn. Sa-i spun fericire, e prea mult…dar in mod cert nu sunt nefericita…

Usa se deschide iar, pe nebanuite. Zambesc. Ce o mai fi acum? A inceput sa nu ma mai mire nimic.
„Vino sa-ti arat ceva!”
Hmm…sper sa merite!
Pasi somnorosi pe podele. Se pare ca nu sunt chiar atat de odihnita. Semintuneric. Miros sarat de briza. Un geam deschis? Nu…un balcon intreg…masuta cu ceai cald…doua scaune. (Pentru cine era al doilea inainte sa apar eu pe aici?Pfaai, gand nebun si inutil…) Visez? Ma frec la ochi ca un copil, e prea frumos aici. Nu stiam ca se vede marea…si e luna plina…si noapte adanca.
„In nopti ca acestea ies sirenele din mare”
„Vreau sa le vad!! Du-ma acolo!”
Rade, parca sa-mi faca in ciuda…Parca imi spune „Esti copil, tu nu stii…” Si chiar nu stiu. Si asta ma intriga cel mai mult.
„Chiar daca ar veni, tot n-ar dori sa ma vada…”
Stiu ca gandul asta nu era pentru mine, nu trebuia sa-l aud. Poate ca omul acesta vorbeste singur de obicei. Sau poate ca deja s-a obisnuit cu mine si ii e indiferent ce aud. Sau poate ca era pentru mine! Un glas timid isi cauta cuvintele…
„Ai simtit vreodata ca ti-ai gasit gasit un frate siamez demult pierdut?”
„Poftim?!” Bun, inca ma mai poate uimi cu ceva…
„Cineva care …”
Pauza apasatoare. Curiozitate erodanta.
„Care ce?”
„…care imparte cu tine o parte din trup, sau din suflet…Cineva necunoscut, regasit pe neasteptate intr-un gest. Secunda aceea in care simti ca ti-ai intalnit fratele pierdut, de care nici macar nu-ti mai poti aduce aminte, dar care a trait prin tine si in tine pana atunci. Pana cand ai aflat din nou cum e sa imparti ceea ce credeai ca e al tau…”
Ma uit nedumerita. Nu inteleg.
„Tu chiar ai simtit asta?!”
„Da…o singura data…o sirena esuata pe plaja…Am vrut sa o arunc in mare si am luat-o in brate. Si pentru o clipa doar…eu nu am mai fost al meu…Respiram, traiam pentru altcineva, pentru altceva. Crescuse parca din mine fiinta aceea necunoscuta. O priveam si simteam ca sunt eu…Nu, nu pot explica…daca n-ai simtit asta nu are sens. Parca imparteam cu ea totul, insasi fiinta mea, inima, sufletul, viata de pana atunci si tot ce ar fi urmat…”
Oftez. Nu stiu daca am simtit asa ceva. Oare aripile se pun la socoteala?
„Si cum ai putut sa renunti la asa ceva? Sa te rupi?”
„La fel de usor cum gasesti asa ceva…”
Iar nu ma prind. I se pare usor sa gasesti un lucru atat de minunat?! Stie ca nu inteleg. Mi-e ciuda. Ma simt pierduta in povestile lui spuse pe jumatate. I-as povesti despre aripi, dar parca nu sunt la fel de importante. Cel putin nu pentru el. L-as mai intreba ce s-a mai intamplat, dar ma tem sa nu-l supar cu insistenta mea. Ma simt ca o mana pe care s-a asezat un fluture. Mi-e frica sa fac o miscare ce l-ar putea speria, dar muschii, tendoanele, nervii pulseaza crispat si imperceptibil in lupta cu sinele, cu dorinta de a prinde, de a apuca, de a robi.

[continuare…]

[…]

„Cat de mult iubesti marea?”
Zambeste. De parca nu as putea intelege.
„Cum sa-ti explic…Daca vei dori vreodata sa imi spui ceva, sopteste-o intr-o scoica si arunc-o in mare. Sigur va ajunge la mine!”
Simt ca mi s-a lungit fata si mi-au cascat ochii…Rade.
„Da, nu e vorba ca iubesc miliarde de metri cubi de apa. E simplul fapt ca…in fata marii…sunt doar eu…cu mine insumi. Si privesc in sufletul meu, fara jena, fara amagiri. E o alta lume. Din care nu voi face niciodata parte…doar tind catre ea…Si ea e parte din mine…Asta-i durerea…”
S-a incruntat. Am rascolit furtuni nebanuite cu intrebarea aceea.
Si soptesc, ca pentru mine…
„Am vazut un marinar in port. Cred ca iubea marea la fel de mult…”
A tresarit sau mi s-a parut? Glas resemnat, topit de ploi, amestecat cu zambet amar.
„Sirenele! Sirenele nu sunt frumoase in adevaratul sens al cuvantului, sunt doar fascinante. Au pielea aurie in razele soarelui si aramie in asfintit. Sub razele lunii devine alba, aproape stravezie…parca zaresti prin ea intunecimea adancurilor mangaiate de lumina rece. Frumusetea nu isi are rostul aici. Capata alt sens. E doar intuneric si fascinatie…si sclipirea unei alte lumi…”
As putea sa-l intreb de unde stie atatea…de ce e atat de sigur de ceea ce spune. Dar mi-e frica sa mai intreb…sa continuu ar fi inuman. Deja am intrat fara voie intr-o bucatica de suflet. Si singura explicatie pentru indiscretia permisa e ca…omul acesta e singur, ingrozitor de singur. Si viata lui a fost prea plina pentru cat de banala e acum. Si parca incep sa simt ceva din fascinatia de care vorbea. Un fel de curiozitate, de atractie spre vid…Lumea mea e zborul. Mi-am gasit adancurile cerului aici si m-am pierdut in stralucirea marii. Toti purtam povara unei alte lumi…

[continuare…]

[…]

Azi m-am strecurat din casa fara sa ma vada nimeni. Stau in centrul orasului, pe marginea de piatra a fantanii arteziene. Porumbeii ciugulesc grabiti firmituri. Un copilas isi imparte colacelul proaspat si pufos cu ei. Musc dintr-o para si imi legan picioarele. Ma simt copil. Ma uit la oameni, la cladiri, la cerculetele din apa limpede. Mi-e dor de vara si de vacanta. Frumos cuvant. Aproape uitasem ca exista. S-a intamplat demult. Si parca ii iubesc pe toti. Imi vine sa imbratisez tot pamantul pentru ca o data cu el voi imbratisa si oamenii care il calca in picioare. Si incolteste un gand ciudat…Numai eu am aripi? De ce doar eu? Poate au si ceilalti…Si as vrea sa-i opresc pe fiecare din drumul grabit. Sa spun: „Scuza-ma ca te intrerup, dar unde ti-ai lasat aripile?” Prin ce colt de suflet? In inima cui? La tine acasa? Sau poate pe un varf de munte…intr-o pestera? Pe malul marii? Cui le-ai dat de pomana? Cine le-a primit? A avut grija de ele? Mai zbori din cand in cand?

Si zambesc…parca sunt mai frumosi oamenii atunci cand te gandesti ca au aripile ascunse cine stie unde…

[continuare…]

[…]

Dorm in pod. Mansarda, mai precis…Patul e vechi si ma tem ca scartaie daca ma foiesc prea mult, asa ca astept linistita sa vina somnul…As vrea sa fac o recapitulare, dar sunt obosita. Mai rau decat credeam. Se invalmasesc ganduri, franturi de amintiri, imagini, culori sterse. Aripi, platoul de piatra, orasul, ploaia, usa, un om inexplicabil de generos, marea, un suras amar, o taraba, drumul, placi, frunze, un vultur…

Se aud pasi grei pe scara…Usa scartaie incet si in lumina palida se opreste o silueta masiva, imbatranita de valuri si ploi, obosita de viata…
„Sa nu mai faci niciodata seara baie in mare!”
Glasul suna tremurat, temator, plin de indoiala, ca al unui parinte ce incearca sa impiedice inevitabilul. Nu asteapta raspuns. Mai bine, caci nici nu am unul. Si e prea tarziu si prea devreme sa mai pot gandi ceva, sa mai inteleg, sa-mi mai explic.

Imi simt mainile grele, ca de piatra. Creierul meu vrea sa doarma, dar un gand nerostit intarzie somnul intr-o amortire dureroasa. Sunt unele lucruri care merita stiute si explicate. Mai sunt altele, insa, pentru care nu are sens sa te framanti. Lucrurile acelea trebuie luate ca atare, traite, amintite. Nu cauta sa afli mai mult, caci nu are rost! Nu exista raspuns si, chiar daca l-ai gasi, nu ti-ar folosi la nimic. Sunt lucruri ce depasesc intelegerea noastra si, incercand sa le vanam rostul si inceputul, ratam insasi esenta lor. Asa ca nu ma mai mir…nu ma mai intreb…simt ca adorm… muschii ma dor neputinciosi… mintea mi se destrama in fasii de ganduri…

[continuare…]

[…]

…ai simtit vreodata ca tocmai acel lucru care iti da viata si iti hraneste sufletul ascunde in el profunzimea mortii? E ca marea in asfintit…calda, calma, densa…Ti-e sila de verdele intunecat si tulbure, te temi de pietrele de pe fund, te sperie algele. Si totusi, nu te opresti..continui sa mergi privind spre fund. Te invaluie mai aproape, mai strans, mai adanc…Fascinant, hipnotic, apa care ti-a dat viata te cheama inapoi…Si vrei sa cauti inceputul, caci ai descoperit sfarsitul si drumul catre el. Si iti simti mormantul sub nisipul acoperit de alge moi. Incet, incet, nu ti se mai pare groaznica apa…te obisnuiesti…o accepti. Si te abtii cu greu sa nu te scufunzi, sa nu cauti culcus lichid si etern, sa te ghemuiesti cautandu-ti sinele. Sarman amfibian ce ai uitat sa respiri sub apa…Fugi! Ascunde-te! Nu e locul tau aici. Nu a sosit inca momentul…

„Am fost azi in port.” O tresarire. Poate pentru ca am rupt o tacere adanca, poate pentru ca am intrerupt ritmul sinistru al cutitului tocand legume. Da, cina. Prima mea zi aici se incheie. La fel de neobisnuit.
„Nu te-am vazut acolo.” Deci si el…
Ce cauta acolo? Lucreaza acolo? N-am dreptul sa pun intrebari. Risc sa fiu si eu intrebata…Oftez. Aripile…unde-mi sunt aripile?
„Am facut baie in mare.”
Se opreste si ma fixeaza. Citesc mila in ochii lui, intelegere parca. Stie? Ce stie?
„Ma bucur ca te-ai intors!”
Imi tremura mana. Incerc sa maschez emotia, dar imi simt ochii mari, uimiti. De ce s-ar bucura? De unde stie ca nu voiam sa ma intorc? Din ce motiv crede el ca nu m-as mai fi intors? Sau poate erau doar niste vorbe simple…poate incerca sa fie dragut cu un strain ratacit.

In rest tacere…bors de peste, zgomot de linguri. Parca am vorbit prea mult pentru o seara, pentru doi straini apasati de trecut, infruntand o situatie mai mult decat ciudata…Cateva cuvinte, un efort prea mare de a crea o legatura. Destul pentru azi. Maine plec. E prea aiurea. Ma duc sa-mi iau aripile!

[continuare…]

[…]

Asta noapte au iesit sirenele din mare. Cu parul brun precum algele, cu solzii lor albastrui…E imbulzeala in port. Un marinar a disparut. Oamenii ingrijorati l-au cautat toata noaptea. L-au gasit abia acum, pe o plaja pustie, privind calm marea. Parintii au plans, prietenii s-au bucurat, colegii l-au mustrat. La toate acestea el a raspuns la fel, fara sa-si ia ochii de la mare: „Nu mai conteaza acum , nimic nu mai conteaza…” Si dupa un timp s-a ridicat din locul lui si s-a intors spre lume. O privire sticloasa, smulsa din profunzimea marii, aruncata peste multimea de profani. Apoi lumina acelui miracol s-a stins usor, precum stelele in zori. Si crescuse, parca, mai mare decat toti, deasupra tuturor. Un zambet de amara victorie. Caci vazuse ceea ce nu era de vazut, caci stia ceea ce nu era de stiut. Am inchis ochii caci asa ceva nu trebuia privit de muritorii de rand. Dar am ramas cu adancimea acelei sclipiri…cand i-am deschis…am simtit arzand in ochii mei nebunia marinarului pierdut. Povestea trecuse mai departe…dor de infinit si absolut…bolnavi de boala incurabila si nebanuit de contagioasa…

Am ratacit ore in sir prin port…sau poate veacuri de vant…Am urcat pe puntea unui vapor si m-am aplecat sa privesc marea. Imi simteam ochii limpezi, clatiti cu aer curat, spalati de amintirea unui suras amar. Meduze imense palpitau in apa rece. In transparenta lor se zareau pestisorii vanati cu o seara in urma. Si pentru prima oara a incoltit gandul evadarii…As fi putut sa plec, sa astept sa se intinda panzele, sa trosneasca vechile scanduri, sa fug de mine, de insula, de aripi, sa ma legene marea…

Bizar atasament, inexplicabila ezitare…as pune totul pe seama aripilor ramase in piata murdara. Stiu in adancul sufletului ca ma mint, ca e mai mult decat atat. In orice caz, privesc cum pleaca, vapor dupa vapor, si raman neclintita in incapatanarea mea. Se pare ca mai stau…poate doar ca sa-mi gasesc iarasi aripile…

[continuare…]

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

septembrie 2019
L M M J V S D
« mart.    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Archive