You are currently browsing the tag archive for the ‘marinar’ tag.

Toata lumea ii stia pantofii albastri. Aparusera de ne-unde in oraselul lor alb, dintr-o coasta a marii. Ii recunoasteau de departe si mersul nitel saltat, cu gambele unduite a mirare. Intr-o zi, fata se destepta somnoroasa in camera sa alba. Trecusera deja 4 saptamani minunate de cand se afla in micul orasel si, pana atunci, incercase sa se bucure din plin de toate minunatiile acestui loc binecuvantat de zei.

Dar astazi era o zi ce merita stearsa din calendar. Se ridica ametita la marginea patului. Sunt unele zile in care iti doresti sa fii invizibila, chiar fara un motiv anume. Zile in care nu esti tu, zile care se cunosc inca de dimineata, in care te trezesti cu sentimentul ca te-ai transformat in cioburile unei vaze de portelan, sau in piesele risipite si calcate in picioare ale unui puzzle mult prea complicat. Foarte prost momentul pentru o astfel de zi, pentru ca astazi era programata intalnirea, motivul real al aparitiei sale misterioase in zona. Se uita lenesa la ceas. Pana la 2:00 mai era suficient timp pentru a-si aduna si lipi bucatelele de suflet destramat.

Cu ce sa inceapa? Spala dintii, fara sa gandeasca prea mult. Isi simtea buzele crapate si pielea fetei aspra, uscata, ca dupa o noapte de febra. In acelasi timp, glandele submandibulare isi faceau din plin datoria, sub actiunea pastei usor astringente. O senzatie de…wet&dry…uscaciune si inec, in acelasi timp. Zambi amar. Exact la fel de ravasita se trezea in dimineti albe de iubire. Dar atunci avea cine sa aiba grija de ea, sa stranga bucatelele si sa le sarute la loc, intr-un intreg mai luminos. La fel se simte, probabil, si calatorul insetat in desert care primeste un pumn de apa de la un beduin milostiv. Dar astazi nu avea pe nimeni sa inchida ranile.

Isi facu un ceai, ca sa inceapa ziua. Negru. Inspira adanc aroma subtila de portocala si se gandi ca nu poate trai fara ceaiul ei preferat, dar realiza imediat ca il bea pentru prima oara, de cand a poposit aici. A fost prea frumos, sa regasesti locurile dragi, dupa atata timp. Casutele albe, acoperind coasta, cubulete asezate in joaca, ascunzand tot atatea priviri curioase. Crevetii si pestele la gratar, servit pe terasa,la tarm. Scarile din piatra tocita, urcand jucaus printre ziduri. Valurile reci spaland nisipul plajei din sud…Numai oamenii…doar oamenii…la ei nu putea ajunge, nu-i putea gusta. O priveau suspiciosi, pastrand distanta. Pesemne au uitat ca si ea fusese de-a lor. Intr-un fel. Poate ca si pantofii albastri, cu toc, prea incomozi pentru locurile acestea, prea pretentiosi pentru sufletele lor curate, ridicasera un zid de neincredere. Poate ca aspectul ei de papusa coborata din revistele de moda nu era pe gustul lor. In acelasi timp, pantofii inalti impuneau respect tuturor locuitorilor din oras si o scuteau pe ea de explicatii inutile. In orice caz, astazi ii era groaznic dor de povestile lor.

Ii trecu prin cap ca ar trebui sa fie frumoasa azi. Simtea nevoia sa fie stapana pe sine, pe gandurile si trupul sau. Numai asa avea sorti de izbanda. Desi cerinta era simpla, „obtine un procentaj cat mai mare!!”, dintr-o data nimic nu i se mai paru simplu. Oare ce sa imbrace? Intra in baie si se aseza pe marginea cazii, neputincioasa. Hai, inca un pas… Fara sa mai stea mult pe ganduri, incepu sa se epileze, incet, meticulos. E oarecum amuzant, exact lucrurile care solicita timp si efort, care, de multe ori nu ne plac, si pe care le facem doar pentru a fi mai placute de cei din jur, exact acelea ne fac sa ne simtim mai femei in momentele in care viata pare sa ne fi invins. Fiecare centimetru de piele neteda, fondul de ten si fardurile insirate pe etajera, periuta de unghii, buretele de baie furat din adancurile marii, toate gesturile marunte care ne umplu inutil viata si ne toaca timpul doar ca sa parem…mai frumoase. Asta si spalatul vaselor pana uiti de tine. Se amuza putin, nu intelegea cum vine asta cu spalatul vaselor, stia doar ca o face rar si ii da o senzatie de implinire pe care feminista din ea nu si-o poate explica. Invarti rozeta de apa rece si lasa stropii sa ii calmeze furnicaturile ce-i increteau pielea.

In curand buricele degetelor de la picioare incepura sa se zbarceasca usor in apa calduta. Zambi, caci isi aminti de mainile tantei Ana. Tante Ana locuia in oras pe cand ea era doar o copila, nu implinise nici 6 ani macar. Pe atunci, hala de peste si piata de langa port ii tinusera loc de dadaca. Tatal ei era mereu ocupat cu livrarea marfii, cu cifre, taxe, reparatii, asigurari, costuri, profituri, furtuni, clienti si furnizori. Ea alerga de colo-colo, intr-o rochita rosie, gogosar, topaia printre lazile uriase pline de peste, printre picioarele pescarilor obositi si se impleticea printre fustele vanzatoarelor din piata; zambea cu toti dintii pescarului stirb si batran care ii facea cadou, de fiecare data, o noua scoica, una mai frumoasa ca alta.

Tante Ana avea palmele moi, incredibil de fine pentru cat de mult muncea. Statea toata ziua cu mainile in apa cu gheata, curatand si impartind pesti si alte delicatese marine cumparatorilor pofticiosi. De asta degetele erau moi si incretite. Iar cand se uscau, capatau o asprime prafoasa, albicioasa…wet&dry, exact asa era atingerea manilor sale. Spalatul cu sare de lamaie era gestul de suprema feminitate. Asta si apa de trandafiri pe care o descoperise cotrobaind prin camera de dormit a femeii. In bunatatea ei, a facut cadou sticluta aromata unei copile care abia acum, aproape 20 de ani mai tarziu, intelegea gestul in profunzimea lui. Iesi din cada si intinse mana spre cutia cu lotiune hidratanta. Pe atunci nu percepea ce inseamna chinul de a curata mirosul de peste si petele de ulei depuse pe doua maini ce nu cunosc altceva decat munca. Nici cat de pretioase puteau fi unele lucruri in capatul acesta de lume. Isi aducea bine aminte margelele din coral rosu, aduse bob cu bob de omul ei de prin peregrinarile sale pe mare. Asa-i zicea, „omul ei”, si purta cu mandrie colierul in zilele de sarbatoare. N-o fi asta iubire adevarata? Copila era convinsa ca boabele de margean sunt magice. In rest, tante Ana nu mai pastra mult din amintirea celei ce fusese in tinerete. Patru copii si o viata de munca ii ingrosasera talia, culorile in care se imbraca erau triste, imaginea ei, intre lazile cu peste, nu te-ar fi dus cu gandul la o femeie frumoasa. Si totusi, tante Ana era o femeie fericita. Frumusetea si feminitatea ei izvorau din altceva, dintr-o bunatate fara margini, amestecata cu putina copilarie si o pricepere iesita din comun. Ea era sincera si modesta, in felul ei de a fi, asa cum sunt toti oamenii pe aici. Cu sclipiri in ochi, desculti, pe pietrele incinse, muncind impreuna si bucurandu-se de micul lor colt de rai.

Avea taraba asezata in capatul pietei, spre strada cea mare. Locuia vis-a-vis, doua case mai la deal. Asta ii permitea sa aduca mereu bunatati pentru copila firava care o vizita aproape in fiecare zi: inele gumoase de calamar si scoici pane. Hmmm…nimeni nu face scoici cu vin si taitei lungi si subtiri, tavaliti prin unt, mai bine decat tante Ana. Iubea copiii si iubea sa fie copil, alaturi de ei. Intr-o zi fetei ii placuse un homar mai vioi si s-a rugat cu lacrimi in ochi de tante Ana sa i-l pastreze. Asa ca femeia i l-a asezat intr-un lighean si a lasat-o sa se joace. O trimitea din cand in cand in port, dupa apa sarata, numai buna pentru sarmanul crustaceu. Inca mai simtea emotia acelor drumuri, de la taraba pana pe chei, cu galetusa in mana, speriata ca pana sa se intoarca tante Ana l-ar fi putut vinde. Dar cuvantul ei era de nezdruncinat. Spre seara, au mers amandoua pe plaja din sud, sa-l elibereze in valurile inspumate.

Ohh, plaja din sud…salbateca…pustie…periculoasa pentru aventurosi. Stancile din larg erau o capcana sigura. Nisipul era, insa, de o culoare terna, amintind de rocile vulcanice, iar valurile aveau ceva hipnotic in leganarea lor franta. Plaja aceea ii fusese refugiu in clipele de singuratate. Acolo alerga pentru a uita de sine. Acolo plansese intr-o seara pentru ca nu putea deveni sirena, urandu-si picioarele netede si dorindu-si nespus solzi si inotatoare. Acolo il ascultase pe nenea, omul tantei Ana, spunand povesti incredibile despre orase din adancuri si sirene cu pielea stravezie. Omul ei era marinar adevarat, nu pescar, strabatuse marile in lung si-n lat, vazuse tari neinchipuite, iar acum isi traia batranetile pufaind din pipa si band ceai cu rom. La auzul vorbelor sale, tante Ana zambea sugubat. Stia ea mai bine cine e sirena omului sau. Dar eu cascam gura la povestile lui si plangeam izbind valurile cu pumnii pentru ca nu pot trai si eu lucruri la fel de extraordinare. Tot acolo…pe plaja din sud…am furat primul sarut…de la un baiat descult cu ochi caprui si par carliontat si castaniu. Si tot acolo fugeam cand tata uita de mine, doar ca sa-l sperii si sa-l fac sa ma caute. Bineinteles, ma gasea de fiecare data. Iar acum, , isi spuse, in timp ce isi pudra usor obrajii, sunt intr-o calatorie de afaceri. Si am de negociat un numar. Azi, la 2:00. Atat de simplu…

Inima i se stranse. Stia ca aici e sfarsitul, partenerii tatalui sau hotarasera ca nu mai pot administra zona. Noii proprietari aveau planuri mari de extindere. Zona era prea stramta pentru turisti, insuficienti pentru a constitui un profit atractiv. Locuri pentru noi constructii nu prea mai existau, decat in zona pietei si in sud, in dreptul plajei de vis. Tante Ana si omul ei se topisera demult printre amintiri. Baiatul cu ochi caprui parasise oraselul, la fel si prietenii sai. Copiii nu mai alergau tipand pe strazi, nici nu mai topaiau desculti prin balti in zilele cu ploaie. Captura era mai saraca, iar metodele asa-zis eficiente nu faceau decat sa distruga iremediabil fauna marina. Fata isi opri un oftat si incerca sa treaca in revista si partile bune. Progresul, ce-i cu melancolia asta? Sperantele oamenilor…daca isi doreau altceva decat ea?? Locul acesta merita sa fremete iar de viata, lucrurile se vor aranja curand de la sine…In zadar, oricat s-ar fi chinuit, amintirea valurilor albe spaland stancile negre din sud ii bantuia gandurile. Nisip si gand intarziat…ce-ar mai fi de zis acum?

Se facuse aproape 1:00. Lua la intamplare o rochita inflorata din dulap si o trase usor peste trupu-i subtire. Se privi in oglinda, incercand sa-si faca putin curaj. E doar o intalnire de afaceri si o suma. Trei barbati pe care trebuie sa-i convingi ca locul acesta merita mai mult. Mai multi bani, fireste. Esti femeie, frumoasa. Cumva asta poate fi un avantaj. Si e o zi buna. Pana la urma, ce-o fi o fi…

Incalta pantofii albastri cu toc si iesi din casa fara sa mai priveasca in urma. Pe scarile din piatra incalzita la soare se auzea clar si raspicat sunetul tocurilor ei. Perechi de ochi curiosi ii urmareau unduirea din spatele perdelelor. Iar fiecare pas al sau pecetluia soarta micului orasel alb…

Da. Soare. In sfarsit. Il asteptam demult, cu sufletul la gura, cu o teama infipta in carne. Si se pare ca nu eram singura. M-a trezit de dimineata. A intrat grabit in camera si mi-a zis in timp ce deschidea fereastra sa intre lumina:
„Hai!”
Nu m-am putut impotrivi nici o clipa. Nu mi-a dat ocazia.

A fost mai greu pana am strans aripile. Nu puteam umbla cu ele pe strada. Le-a pliat usor si le-a asezat intr-un sac de panza. Apoi mi-a adunat toate lucrurile si le-a impachetat. Eu il priveam neputincioasa, stand pe marginea patului cu mainile inerte pe langa corp. As fi vrut sa il opresc, sa-l intreb daca e ceea ce isi doreste cu adevarat, dar nu aveam curajul. Decizia asta…pur si simplu nu o puteam lua singura. L-am lasat…sa ma tarasca spre ceea ce doream , in fond. As fi vrut sa plang putin, sa zambesc putin, sa-i spun in cuvinte putine ceva intelept si misterios, ceva care sa cuprinda toata povestea noastra trista, care sa-i tina de urat atunci cand eu voi fi departe.

A luat sacul in spate si, in prag, s-a intors si m-a intrebat iritat:
„Vii?!”
L-am urmat fara nici un cuvant. Mi s-a strans inima abia cand am inchis usa casei. Am privit pentru ultima oara lemnul innegrit, plin de crapaturi. Cred ca asta ma obseda mai mult: „pentru ultima oara…”

Strada imbacsita. Oras zgomotos, pierdut in urma. Drum pietruit, drum invers, drum uitat. Parca mai tocit, mai ros de soare, prafuit, inecacios. Privesc mereu inapoi, zicandu-mi ca e … pentru ultima oara…In fata se inalta dealul blestemat. Platou suspendat, rapa rosiatica. Cararea de piatra se intinde lenes si se topeste in departari. E din ce in ce mai lunga si parca ziua nu ne e de ajuns pentru ce ne-am propus. Alaturi simt cum pasii se raresc. E obosit sau vrea sa prelungeasca infinit aceasta clipa sfasietoare? Ii privesc fata inrosita, cu venele perfect conturate sub pielea bronzata. Abia acum realizez… ca nu cunosc greutatea reala a aripilor mele. Acolo sus, doar vantul si ele o stiu pe a mea. Dar el…el stie…

Urcam incet, cu greu. Degete infipte in lutul sfaramicios, unghii plesnite. Deasupra noastra sunt stancile ascutite ce ascund minunea unui trist inceput si a unui sfarsit. Cerc perfect, taiat in lespezi de piatra. E din ce in ce mai cald, semn ca suntem mai aproape de soare.

Intr-un tarziu prind muchia fierbinte a unei stanci. Ma strecor usor si ma opresc sa imi revin. Ma ustura ochii. Stralucesc dalele sub cer albastru si pur. El e in urma, mai are un singur pas, dar imi intinde sacul ca si cum calatoria lui s-a sfarsit si trebuie sa se intoarca. Nu pot accepta asta, asa ca ii prind mana si il ajut sa urce.

Si tot ce-a urmat imi aduce aminte de vreo ceremonie religioasa pierduta de veacuri. A ingenuncheat si a desfacut usor sacul. Aproape ii tremurau mainile. A scos incet aripile. Albul lor ranea privirea. Prea mult intuneric in sufletele noastre. Vantul zgribulea usor fulgii pufosi. Le-a ridicat cu o smucitura, intinzandu-le sub soarele curat, precum vela unei corabii. Mi le-a asezat pe umeri si le-am primit ca pe un suflet nou si pur.

„Du-mi tu visele sus. Eu nu mai ajung la cer. Agata-le acolo si, poate, se vor implini. Izbeste-le de stele, sa rasune lumea.”
Nu pot spune nimic. Il privesc doar, cu ochi mari si recunoscatori. Si simt cum arde in privirea mea nebunia marinarului ce a zarit sirene. Plec sa-mi duc minunea pe alte insule. Si odata cu ea…si pe a altora. Povestea s-a incheiat aici, dar a trecut mai departe…O port in suflet, pe aripi de vis, pe talpile prafuite ale necunoscutilor…

Corzi vibrand. Zbor intins. O pata de umbra pe iarba zimtata, mangaind pietrele incinse, topindu-se in spuma valurilor. Poate un vultur cu aripi desfacute cautandu-si prada. Sau poate un nor…Germenii a noi vise, punct transparent pe cer pentru agatat sperante…Sclipiri de uitari albastre…

[…]

Ce mai astept? A mai trecut o saptamana. Dimineata mirosea a toamna calda. La pranz mijea primavara. In curand va fi soare. Aripile stau cuminti la mansarda. Au inceput sa se numere zilele spre sfarsit…

[continuare…]

[…]

Motto:

„Te-as ruga sa pleci
Si sa nu spui nimanui
Ca viata-i un sir de anotimpuri lungi si reci.
Si mai vezi…
Sa nu spui nimanui
Ca o toamn-a stat pentru noi,
Ca n-au fost ploi,
Ci numai soare bland,
Si nici flori,
Ci doar pamant.”

Dimineata in bucatarie. Afara ploua marunt. Cer cenusiu. Sumbru. Aburi de ceai cald imi alinta ochii obositi si rosii. Am plans destul. Miros de menta. Pregateste micul dejun. Eu stau cuminte pe un scaun, intr-un colt, si imi beau licoarea fierbinte cu inghitituri mici. E o vreme somnoroasa afara si parca toata casa ar vrea sa doarma. Imi amintesc de aripile lasate pe pat, in mansarda, si un fior de bucurie imi inunda corpul. Apoi gandul amorteste precum degetele mele obosite pe cana ce-mi frige mainile. Il privesc cu ochi mirati, ca de obicei…Soarbe ceaiul privind pe fereastra. Ii vad spatele drept si profilul usor incruntat. Si, dintr-o data, incepe sa-mi vorbeasca rar si calm, fara sa isi intoarca privirea spre mine, ca si cum nimic neobisnuit nu s-ar fi intamplat:
„Trebuie o zi cu soare. Va veni si aceea, nu-ti face griji. Deocamdata e toamna asta care nu se mai termina. Dar vor fi si zile frumoase si insorite, nu te teme.”

Devin brusc superstitioasa. E toamna. Toamna asta a venit peste noi si s-a incapatanat sa ramana. Intr-o vreme era aurie si calda si ne mangaia sufletele. Apoi s-a racit brusc si ne-a lasat prada unei inertii obositoare. Si totusi, mi-e groaza ca se termina. Ma tem uneori ca o data cu ea se va sfarsi totul.
„Poftim?” Nu inteleg unde vrea sa ajunga.
„Cand vei pleca…trebuie sa fie o zi cu mult soare. Ca sa-ti fie drumul lin si sa ai mai mult noroc de data asta.”
Cand voi pleca…Cand voi pleca? Voi pleca? Stiu ca imi va fi dor de omul acesta misterios, cu tacerile lui usoare ca aerul sau de plumb greu, cu povestile sale rupte din lumi fascinante si necunoscute mie.
„In curand va veni iarna…” ma agat eu de o idee, in speranta ca mi se va amana decizia, ca nu va trebui sa ma rup, sa fiu cea care pleaca si nu se mai uita in urma.
„Tie nu-ti place iarna.”
„Asta n-ai de unde sa stii!” incerc eu sa maschez uimirea…
„Nu e prea greu sa-ti dai seama.”
„Chiar…cum ti-ai dat seama?” imi fac eu curaj…
Imi zambeste pierdut in amintiri. A inteles perfect intrebarea, dar ma tem ca se va eschiva si imi va vorbi in continuare despre iarna.
„Nu stiu. Poate am eu ceva cu fiintele ratacite, esuate din alte lumi aici, pe insula. Sau poate e doar o coincidenta fericita.”
Se entuziasmeaza repede. De ce ar fi fericita? Pentru mine nu e. Pentru mine a fost una dintre cele mai triste perioade ale scurtei mele vieti. Ce-i drept, in singuratatea dezolanta, un inger cazut e o pata rosiatica de culoare…Totusi, nu am adus nimic bun cu mine…De ce ar fi o intamplare fericita?

„A fost valva mare cu aripile gasite la poalele muntelui. Toata lumea vorbea despre minunea cazuta din cer…Aripi aduse de furtuna. Nu mi-a trebuit mult sa-mi dau seama ca e o legatura intre aparitia lor si strainul ratacit pe care il primisem in casa. Unele lucruri sunt atat de evidente, dar trebuie sa ai curajul sa te rupi putin din mijlocul lor si sa le privesti din alt unghi. Abia de curand m-am convins de ceea ce doar banuiam. In ultima vreme, ai inceput sa semeni cu muritorii de rand, cei ce nu cunosc zborul. Ai inceput sa te obisnuiesti cu viata asta monotona si sa o accepti. Si am simtit ca trebuie sa fac ceva, inainte ca starea asta sa devina definitiva.”
Deci stia…de la inceput! Si n-a zis nimic! M-a lasat sa fierb, sa ma chinui. Si imi zice abia acum…De ce n-a facut-o mai devreme? Ar fi scutit atatea suferinte.
„Hai, nu te mai teme! Esti prea ingrijorata! Vei gasi o zi frumoasa sa pleci. Nu e bine sa te prinda furtuna acolo sus. Iarna…lasa-mi-o mie! Eu o iubesc.” Si o bucurie nebanuita ii lumineaza chipul.

Are dreptate. Nu-mi place iarna. Stiu ca, oricat de mult m-as stradui, iarna asta nu-i a mea, nici a noastra, ci doar a lui. Dar cred ca m-as bucura sa vina zapada doar pentru ca el o iubeste si asta l-ar face fericit. Si as avea si eu sufletul impacat. Si mi-ar fi mai usor. N-as mai simti, poate, responsabilitatea ce ma leaga de locul acesta. Sau poate… ma amagesc doar…
Daca as ramane macar pana trece frigul! Ma tem ca nu voi mai gasi un loc sa ma adapostesc, ca nu voi mai intalni oameni generosi si deosebiti ca el.

„Tu trebuie sa cauti primavara in alte zari! Ala e anotimpul tau. Si vara senina…Fugi de iarna!”
Zambeste increzator. Vrea cu orice pret sa ma convinga sa plec…
„De ce?” il intreb prividu-l in ochi fara mila.
Se posomoraste brusc.
„Lasa-ma sa fac si eu un lucru bun pe lumea asta pana la capat! N-are sens sa ramai. Eu sunt un om mort pe dinauntru. Calatoria mea s-a sfarsit. A ta abia incepe…”

[continuare…]

Intuneric. Fereastra de la mansarda e deschisa spre cer, dar prin ea intra doar intunericul. Stau pe marginea patului, cu spatele la usa si privesc in gol. Noaptea imi atinge ochii, mi-i inunda. Ma gandesc serios ca ar fi momentul sa plec. Sa caut lumina. Ma bantuie amintirea panzelor intinse in larg. Corabii ma asteapta cuminti in port. In zori vor porni spre alte lumi. Mi-e sufletul pustiu, cu un gust amar si uscat. N-am nici un motiv sa plec, nici un motiv sa raman.

„Stau pe marginea gandului tau si privesc in gol. In intunericul camerei mele, m-am asezat pe podea, ghemuita, si totul s-a topit in jur. Sunt doar eu, in centrul gandurilor mele, inconjurata de fantasme difuze, visuri si renuntari. Cuvinte zbarnaie pe langa urechea dreapta. Ma doare lobul stang…al creierului. Mi-a amortit amortirea. De ce raman? De ce vreau sa plec? Mai are rost? Nu-l mai inteleg. Nu mai vorbim. Sirenele nu se mai intorc. Marea s-a invelit cu un strat de ceata si dormiteaza intr-un vis cenusiu. Cerul a coborat putin si s-au amestecat undeva, aproape de linia pleoapelor tale. E frig. Soarele nu ne-a mai zambit de mult. Iar acum e noapte…”

As vrea sa am puterea sa ma desprind, sa renunt la ceea ce n-am si la ce nu mai sper. As vrea sa pot pleca fara sa ma mai intreb ce ramane in urma. De ce ma fac responsabila de ceva ce nu are legatura cu mine? N-ar fi totul mai simplu daca pur si simplu nu mi-ar pasa? Trebuie sa renunt putin la mine, asa cum sunt, si la altii, asa cum sunt. Sa-l las singur? Prada cosmarurilor si amintirilor dureroase? In voia uitarii, intr-un joc sadic al intamplarii? Dar, oare, nu suntem toti in aceeasi situatie ingrata?

Aud pasi grei pe scara de lemn. Mi se strange sufletul intr-un punct dureros. Senzatia unui moment decisiv, a unui sfarsit iminent. Stiu ca nu e cale de intoarcere…si urasc asta. Stiu ca o sa doara. Stiu ca imi va fi greu. Daca n-ar fi fost, as fi facut-o pana acum. Dar poate abia acum e momentul potrivit. Da, poate ca rolul meu aici s-a incheiat. Soarta si-a jucat festele. Poate mi-am platit datoria pentru o noapte dormita cu capul pe prag. Demult, cand inca mai aratam a inger cazut… Acum nu se mai vede diferenta, nici macar in inima. Nici macar eu nu o mai simt.

Usa scartaie nemiloasa. Am impietrit. Mi s-au inclestat mainile in marginea patului. Nu ma pot misca. Astept lovitura sa cada din adancuri. Un singur cuvant, primul e mai greu. Rosteste-l, ca sa pot spune eu restul! Stii prea bine ca s-a terminat…

Zgomot infundat, de ceva mare si greu prabusit pe podele. Spaima m-a electrocutat. A cazut! Ce s-a intamplat?!! Ma ridic repede si ii zaresc conturul decupat de lumina in chenarul usii. Ma calmez… E bine. Pe jos zace o vietate moarta. Ma dor ochii…prea mult intuneric…Isi da seama ca lumina imi zgaraie retina, asa ca aduce un felinar ce abia palpaie si il asaza jos, langa usa. O flacara timida arunca umbre aurii peste scandurile dusumelei. Eu am incremenit in picioare, intr-o spaima inghetata…Mi-am acoperit gura cu mana stanga, gest inutil, caci oricum nu mai pot scoate un cuvant. Lacrimile ard, ma ustura fata, ma doare stomacul patruns de mii de ace…Pe jos, aruncate neglijent, dar inca stralucind gratios…moi si calde, zac nepretuitele, abandonatele mele aripi… Aripile mele!… La doi pasi de mine!!

N-am putut decat sa ma arunc precum o fiara. M-am prabusit in imbratisarea lor pufoasa, plangand in hohote, cu spasme, asfixiind viata, aerul, inecand cuvintele, negand totul: casa, omul, sirenele, marinarul, orasul, platoul de piatra, insula…caderea. Am plans pana cand viata s-a scurs din mine si pacatele lumii s-au spalat in apa sarata. Pana cand totul a devenit alb si pur, zbor lin de aripi nevinovate. Mi-am adus apoi aminte cum a inchis usa. Intrase in intuneric si-mi lasase Lumina.

Am atipit intr-un tarziu, cand felinarul s-a stins in straluciri rosiatice. Somn pufos, in bratele aripilor mele. Nu inteleg cum am putut dormi altfel pana acum…


[continuare…]

[…]

Mi-e dor de tine…imi sunt mainile aspre si inutile. Seceta…Mi-e dor de aripi pufoase. Imi frec palmele si simt pielea uscata transformandu-se in pulbere fina. Ma macin, ma risipesc in vant…

„Si bate-un vant cumplit…
si mi-e cald, si mi-e frig,
Si-mi sunt rupte cetatile
in mii de bucati

Mi-e gandul schiop
Imi sunt zdruncinate cararile
As vrea sa ma uiti
As vrea sa ma pierzi
As vrea sa ma cerni
Zdrobite-s pierdutele-mi ierni…”

Cuvinte frante in oboseala amara. As vrea sa spun multe, dar am uitat ce. Mi-e bine, dar nu sunt bine. Se putea si mai rau…Era parca bine pentru o clipa. Nu stiu de ce. Povestea mea se incapataneaza sa se scrie mai departe. Sau poate ma tem sa renunt, mi-e prea frica sa plec. A murit totul in jur…Am pierdut sirul gandurilor sale, nu mai conteaza nimic acum. Lipsa de chef, lipsa de aripi…Inertie…Unde sa plec? Spune-mi…Unde sa stam?
E tarziu. In suflet si in gand. Ceva s-a schimbat. Sau e pe cale sa se schimbe. Nu in jur, in mine. Si nu vreau asta. Imi va fi dor de mine. Poate nu e tocmai o schimbare. Ma adaptez. Poate e doar temporar. Nu imi dau seama daca e o schimbare in bine. Aparentele asa ar indica. Dar ce va fi mai tarziu…cand nu mai e cale de intoarcere? Si iata ca ma tem. Ma tem sa ma schimb, ma tem ca nu are rost, ma tem ca voi renunta la ceva important din mine, ma tem ca nu va fi o schimbare in bine, ci un regres, ma tem ca voi uita lucruri importante pe care le-am invatat si care ma ajuta sa nu sufar. Dar nu am de ales. Deocamdata pare bine asa. Daca nu acum, probabil niciodata…Uneori ma tem ca voi ramane etern aici si ca ma voi obisnui cu traiul asta semi-mort, inconjurat de tacere. Obsesia pentru curatenie a devenit normalitate. Conversatiile sunt banale. Mi-am pierdut speranta ca imi voi mai gasi aripile…

Azi mi-e dor de mare. Cred ca ma duc pe plaja. N-am mai fost demult. Ce bine e…Daca ar fi asa cu toate lucrurile de care ne e dor. Sa te intinzi putin si sa ajungi la ceea ce iti doresti… E soare. Nu bate vantul. Aerul sta incremenit intr-o prospetime racoroasa. Dar soarele incalzeste. E ca o mica evadare. Nu trebuie sa dau socoteala nimanui. Nu trebuie sa spun nici macar un cuvant. Plec. Deocamdata restul nu conteaza. Pas elastic, apasat, imi simt pletele fluturand in urma…

Plaja e aproape pustie, nisipul e fin. Apa s-a facut putin mai rece decat era atunci cand am ajuns aici. E limpede. Pare rece cand intri, dar pe masura ce te obisnuiesti devine din ce in ce mai placuta. Simti cum spala,curata, purifica. Pasesc rar, urmarindu-mi unghiile de la picioare. Lumina arunca reflexe tremurande pe fundul marii. Nisipul imi rasfata talpile. Mangai incet moleculele de apa. Ma intind…fac pluta si marea ma leagana usor…Mainile atarna, plutesc haotic, vrand, parca, sa se desprinda… Ma las purtata de valurile line. Vad doar o bucata de cer si, din cand in cand, apa imi acopera toata fata. Inchid ochii ca sa ii protejez… Corpul e usor, nu ii mai simt apasarea. As vrea sa imi pot relaxa muschii gatului, dar ma tem ca m-as scufunda, m-as adanci in nepasarea acestei clipe… Trec nori firavi pe deasupra mea. As vrea sa stau o vesnicie aici, dar simt ca e momentul sa ma ridic. Cred ca a trecut cam jumatate de ora. Imi reiau indatorirea de biped, imi simt greutatea corpului, pozitia verticala ce da iluzia unei superioritati. Simt apa curgand…din par…pe piele…ochii se limpezesc. S-au dizolvat pietrele de pe sufletul meu, durerile s-au spalat. Parca as fi renascut. Un om nou si totusi, aceeasi. Vechiul eu! Intors din intunecata calatorie, pierdut in ambiguitatea unui prezent cu totul nou si necunoscut, confuz…pana acum! Nastere din durere, fara durere. Suflet curat, golit de trecut, lipsit de regrete.

Ma intorc pe mal purtand comoara propriului sine. In zapaceala asta de moment, zapaceala care pare sa mai tina o vreme, am regasit, in sfarsit, locul meu si felul meu de a fi. Prind de acum curaj. Sa fiu mai mult eu, sa fac regulile, sa traiesc…

[continuare…]

De cateva zile mă îngrop în lucruri mărunte.� Eu, o ignorantă, am început să mă preocup de ordine. Vreau să fac totul corect, aşa cum trebuie, atunci când trebuie. Nu înţeleg motivaţia acestei hotărâri. Nu am nici un scop. Dar aşa mi se pare normal să mă port. Nu mai discutăm despre ce a fost, nici despre ce va fi. Nu mai discutăm deloc. Dorm, în continuare, în mansardă. Mâncăm tăcuţi la aceeaşi masă. M-am apucat de facut curăţenie, dar mi se pare� inutil. Am început cu păianjenii din pod, dar până am ajuns în bucătărie pânzele s-au ţesut încă o dată. Şi totuşi, munca asta măruntă îmi dă senzaţia că am o ocupaţie. Mă face să nu mă simt în plus. Inutilitatea ei anuleaza inutilitatea mea. Creez iluzia unei necesităţi. Suntem doi străini încercând să uite că au depăşit limitele unei indiferenţe relaxate,� mascată de respect. Se nasc prăpăstii, se adâncesc distanţe. Nici un gest de apropiere nu este permis. Nici măcar dorit. Prelungim o situaţie încheiată, păstrând aparenţa unei normalităţi.

Acum spăl vase. Imi simt umerii grei. Mă dor…cei ce mi-au purtat aripile…au obosit. Şi simt tristeţea acelui om singur apropiindu-se, acoperindu-mi sufletul, înnegrind visele. Tace. Nu ştiu ce face, nu vreau să întorc capul, nu vreau să-l privesc. Am îngheţat pe dinăuntru. Se năruie munţi, se surpă zidurile sufletului meu. Şi-a întins mâna şi a atins locul în care se prindeau aripile mele de trup. Punctul acela dureros dintre umeri în care se prindeau visele mele. Locul în care s-a creat ruptura, în care port cicatricea unei rătăciri. O mână caldă…o alinare de o clipă. Mi-e dor de aripi. Zbor înalt, durere frântă…Mă dor zdrenţele sufletului meu…


[continuare…]

Am ajuns in centrul orasului. In stanga e o moschee. Simboluri amestecate, cu noi semnificatii, cu indemnuri si sfaturi pentru locuitorii micii insule. Mi-e greu sa-mi imaginez ca oamenii acestia fascinati de mare se inchina cerului. Religia lor e un amestec de tot ceea ce stiam si mostenisem de la parinti cu tot ce auzisem despre taramuri indepartate, e un fel de esenta a tuturor miturilor, credintelor si superstitiilor de pe intreg Pamantul. Oamenii s-au adunat pe dalele de piatra din fata cladirii si asculta zambind o poveste. Un calugar cu barba carunta si haine de un alb stins de vreme vorbeste despre o copila ce avea o piatra:
„Intr-o zi a vrut sa o ingroape, dar pamantul era prea tare si nu a primit nimic in adancul sau. Piatra s-a zgariat putin, dar inca nu se cunostea nimic”
Cuvintele sale se rostogolesc peste multime pana la mine. Ceva imi atrage atentia, un gand se naste, o amintire difuza. Asa ca ma opresc.
„Intr-o noapte a incercat sa o arda in foc…Si piatra a ars pana dimineata, dar nu a putut fi distrusa, nu avea decat o crapatura. ”
Povestea se topeste in murmurul multimii. E un fel de asteptare calma si senina in oamenii acestia adunati aici.
„Apoi a aruncat-o in mare…”
Nu aud restul, dar stiu continuarea. A fost furtuna. Piatra a ajuns la mal…
Sau poate mi se pare. Poate e alta poveste. Asa ca mai ascult, sa ma conving.
„Piatra se asprise si avea cicatrici adanci. Perfectiunea ei se pierduse definitiv. Si fata nu stia cum sa scape de ea.”
Da, innebuneam…Piatra aceea avea ceva obsedant, hipnotic. Ma fascina, ma simteam sufocata. Trebuia sa o arunc!
„Si, in cele din urma, s-a urcat in turnul acestei moschei si a aruncat-o in multime.”
Aici? Dar eu nu am fost niciodata aici. Nu poate fi vorba de mine. Sau…cine stie? Poate alt loc, alta moscheie. Sau poate amintirea mea e doar un vis. Si povestea e a altcuiva, de pe alta insula, din alte vremuri. Sau poate a tuturor, repetandu-se vesnic si inevitabil…
„Mai tarziu, fata a descoperit ca aceea era inima ei…si ca renuntase la sine…”
Hmm..nici chiar asa…poate doar o parte din sufletul meu…asa cum am pierdut acum aripile, o alta bucatica rupta din eul ciunt…Acum imi aduc aminte. Am invatat sa zbor dupa ce am scapat de piatra blestemata. Si aripile i-au luat locul si i-au sters amintirea.
Glasul povestitorului se inalta si aud clar fiecare cuvant. Ascult atenta, caci parca e spus pentru mine:
„Ceea ce nu stie ea…e ca piatra s-a sfaramat in mii de bucatele lovind dalele…Oamenii care ascultau in acea zi predica nu stiau de unde cazuse si au multumit cerului pentru semnul trimis. Au strans bucatile mai mari si le-au luat cu sine, in casele lor, in familiile lor, ca simbol al distrugerii ce poate fi infranta. Si pulberea acelei pietre speciale a ajuns pe hainele lor, s-a luat pe talpi, a fost carata in toata lumea…”
Povestea se stinge iar. Dar nu conteaza. Am ascultat ce trebuia sa aud. Inima mea e imprastiata in lucruri, in oameni, pe strazi, in frunzele copacilor, in fulgii timizi de noiembrie, in zambetele copiilor, in gandurile lor, pe mainile prafuite de jocuri, fiecare poarta o bucatica din mine. Si ii simt pe toti mai aproape, acum ca realizez aceasta.

Povestea nu are morala, lucru ce ma surprinde initial. Oamenii pleaca multumiti, zambind la fel de senin. A facut bine sau nu? Trebuia sa nu o arunce? Sa o pastreze pentru sine si sa se bucure de ea? Sa aiba grija de piatra frumoasa? Sau e mai bine asa? Impartita lumii necunoscute…
Si abia acum imi dau seama, vazand privirile multumite ale celor din jur. Raspunsul nu conteaza. De fapt, nu exista un singur raspuns. Fiecare face cum crede de cuviinta, si asa cum se poate impaca el cu sufletul sau si cu lumea. Nu exista bine sau rau aici. Exista doar imaginatie si incredere oarba…in sine, in viitor, in ceilalti.

Plec si eu. Ma desprind cu greu de locul acesta magic, in care am invatat ca lumea e frumoasa pentru ca ne-am amestecat sufletul cu ea. Si privesc pasii pierduti pe strazi ale unor oameni grabiti si necunoscuti…si stiu ca ei calca in picioare atomi desprinsi din sufletul meu…si acum nu e nimic care sa ma poata face mai fericita…

„Spune-mi, dacă te-aşŸ prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săƒruta talpa piciorului,
nu-i aşa cムai şŸchiopăƒta puţin, dupムaceea,
de teamă să nu-mi striveşŸti săƒrutul?…”


[continuare…]

Ratacesc de ore. Am intarziat, dar nu-mi pasa. E lung drumul inapoi atunci cand nu vrei sa ajungi. Si e toamna calda. Nu stiu cand a venit. Parca dintr-o data ne-a cotropit sufletele. Copaci cu trunchi negru si frunze galbene. Miroase a viata inchisa in frunze cerate. Inca nu s-au uscat. S-au desprins asa, frematand, pulsand… seva le-a ramas intacta in nervuri si se evapora usor in atmosfera stravezie. Ma plimb incet, imi tarai pasii prin mormanele de frunze imprastiate. Din copaci curg usor randuri, randuri de enigme aurii. Am cautat peste tot ceva care sa semene cu mangaierea aripilor mele. N-am gasit nici in atingerea rece a frunzelor obosite de vant si de soare, nici in parfumul lor amarui. Pentru o clipa m-a pacalit un tradafir catifelat care si-a lasat petalele aromate in mainile mele. Dar lipsea viata, vraja s-a stins.

E atata veselie in jur. Betie de culori…As vrea sa impart totul cu cei ce n-au, cu cei grabiti, cu cei prea ocupati sa poata vedea minunea, cu cei ce amarasc pamantul pe care calca. Dar nu pot, nu pentru ca nu as vrea, ci pentru ca n-as mai trai atata bucurie alaturi de ei. Daca as sta langa omul ce m-a primit, m-as gandi la durerea sa, la tot ce a distrus cu buna stiinta. Si as rata fericirea din sufletul meu. Asa ca aman sa ajung iar in casa lui. Mai bine ma gandesc la povesti si la soare auriu, de toamna calduta. Dupa atata timp am regasit puterea de a rade iar, fara teama, fara motiv, fara regret. As vrea sa impart minunea asta mica nu cu el , ci cu marinarul pierdut pe malul marii. Sa-i desprind lin frunzele cazute in parul sau intunecat si sa rad cu ochi de copil. Caci el stie sa se bucure de toate maruntisurile. Numai ca sufletul sau e la sirene acum, iar povestile soptite cu o seara in urma si-au secat izvorul.


[continuare…]

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

mai 2019
L M M J V S D
« mart.    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Archive