Ieri, pe strada in Vienna, am zarit un om carand o galeata plina cu prune si o bucata de sapun de casa, veche si uscata. Probabil nu l-a observat nimeni din grupul meu, prea putini ar avea habar de implicatiile acestor mici detalii. Pentru mine, imaginea era, pur si simplu, rupta din alta lume, dintr-un mod de viata pe care incepem sa-l uitam.

Am mers apoi intr-un restaurant cu mancare bio (din pura intamplare, era in drumul nostru) si am descoperit un interior rustic, decorat cu mult lemn lacuit si covoare impletite din carpe, cum are bunica la tara. Locul mirosea a hambar incins si porumb galben. Am comandat meniul zilei, mai mult dintr-o neintelegere si lipsa de comunicare. (Germana mea e cam inexistenta.) Prin urmare, am avut parte de o friptura de vita cu gust de copilarie, amintindu-mi de reteta celeilalte bunici.

Cu vreo cateva zile in urma, in fata supermarketului din colt – un Billa micut – sedea tacticos pe un scaun un nene burtos si masliniu. Mustata taiata scurt si palaria verzuie ii dadeau un aer familiar. I-am aruncat o privire rapida, dar nu am reusit sa inteleg de ce statea acolo. Lipsea acordeonul, nu cerea nimic. Am trecut mai departe, dar nu mi-am putut stapani un zambet cand l-am auzit strigandu-ma din urma „papuse!”. Restul frazei s-a pierdut in aer, nu l-am mai auzit. Pentru o secunda, m-am gandit daca ar trebui sa ma intorc si sa-i ofer bani, doar pentru prezenta sa colorata, rupta din context. Apoi m-am jenat, ar fi trebuit sa ii dau Euro, un gest trivial, ce ne-ar fi instrainat. Probabil el nu s-ar fi jenat sa ii primeasca. As fi vrut sa ii spun ca locul lui nu e aici, ca i-ar sade tare bine pe o prispa, langa puradeii mici, si ca ar trebui sa se intoarca acasa.

Aseara am primit explicatia, fara sa o cer. Minundu-ma de obiceiul locului de a inchide restaurantele si barurile foarte devreme, si magazinele in fiecare duminica, o colega s-a aplecat usor catre mine si mi-a soptit:

„It’s a village! Really!”