Amsterdam va ramane pentru mine orasul pe care nu l-am gustat destul, pe care n-am apucat sa-l cunosc cu adevarat, pe care l-am privit si fotografiat mult prea putin. Cu toate acestea, nu mi s-a intamplat niciodata pana acum sa invat atat de mult privind doar pe fuga zidurile intunecate ale unui oras.

Prima saptamana am petrecut-o in interior, calatorind doar in intuneric, dimineata spre universitate si, seara, inapoi catre hotel. M-am lasat condusa de ceilalti, arareori verificand vreo harta, nestiind niciodata spre ce punct cardinal ne indreptam, daca suntem in piata centrala, sau la marginea orasului. In cele doua saptamani pe care le-am petrecut acolo, am invatat prin repetitie doar tramvaiele si statiile care ma duceau catre universitate. Asta nu m-a impiedicat sa ma ratacesc la nici 200 m de hotel.

Zi de zi am ramas uimita de traficul aerisit, chiar si la orele de varf, de tramvaiele moderne care ajungeau mereu la timp (sau chiar mai devreme, de le tot priveam pierzandu-se in zare), de trotuarele impecabile si pistele pentru biciclete (de care uitam mai tot timpul, riscand sa fim zguduiti serios de cate un scuter).

Printr-o ironie a sortii, primul punct turistic pe care l-am bifat pe harta Amsterdamului a fost pestritul red light district. Iar acolo am inteles. Acolo multimea forfotea enervant, acolo gunoiul zacea pe strazi, in fata caselor, acolo ti-era imposibil sa te deplasezi in directia dorita sau sa respiri. Zau, cred ca olandezii au organizat zona aceea pentru a atrage toti ciudatii si a-i tine la un loc, restul oamenilor normali putandu-se bucura de un oras mai curat si tihnit, fara a se impiedica la fiecare pas de prostie.

Lumina zilei…am vazut-o doar in week-end, cand din cei mai lenesi cursanti ne-am transformat in turisti zelosi. Prima oprire, casa Annei Frank, in care familia ei a stat ascunsa din 1942 in 1944. Nu credeam ca niste pereti goi si bucati din tapetul original m-ar putea impresiona atat. Intr-un colt al casei, parintii au notat cu creionul inaltimea copiilor de-a lungul timpului. Un gest minuscul, dar plin de speranta, avand in vedere circumstantele.

De acolo ne-am indreptat catre muzeul Van Gogh, unde, spre surpriza tuturor, ne-au placut mai mult tablourile pictate de alti autori, decat cele ale celebrului nebun cu urechea taiata. Pentru prima data am invatat ceva vizitand un muzeu. Inspirat de catre impresionisti dar si de realismul scolii de la Barbizon sau printurile japoneze, van Gogh nu s-a sfiit sa imprumute cate ceva de la Corot, Delacroix, Courbet, ori Rembrandt, ba chiar sa coloreze schite dupa picturile lor.

Acum nu ma mai simt aiurea ca am petrecut ore in sir colorand Starry Night folosind cariocile lui frate-miu.

Dintre picturile care mi-au atras atentia, cerul sublim luminat si casuta darapanata mi-au adus aminte de Fat-Frumos din lacrima si barlogul mumei padurii.

Apoi marea mi-a facut cu ochiul.

Si mi s-a taiat respiratia langa lanurile de grau unduindu-se sub norii grosi, de furtuna, privind corbii ce roiau hipnotic pe acelasi perete.

Dar, spre uimirea tuturor, au urmat tablourile impresionistilor. Iar alaturi, o sala dedicata lui Daubigny. Iar acolo m-am asezat si am vrut sa imi petrec restul saptamanii contempland. Si i-am urat pe cei care se apropiau de pictura, pentru ca imi aduceau aminte ca sunt intr-un muzeu, si nu pe malul marii. Din pacate, Google nu gaseste acum nici o reproducere. De fapt, poate ca nici nu conteaza. Imaginile astea minuscule pe ecran sunt prea putin, nu vor putea rascoli niciodata aceleasi emotii pe care le ai in fata unui tablou.

Despre Rijksmuseum si a doua saptamana in Amsterdam, mai tarziu…