You are currently browsing the monthly archive for ianuarie 2011.

Am terminat azi noapte Jane Eyre cu o fervoare pe care n-am mai simtit-o demult. Dar sa va explic. Rasfoind cu ceva timp in urma cartea, mi-a sarit in ochi celebra fraza – serios, literele parca s-au desprins de pe foaie tipand la mine:

„Reader, I married him.”

Dar n-am indraznit sa descifrez mai mult, am reluat cititul de acolo unde il lasasem, nestiind exact cu cine se maritase sau, macar, in ce capitol.

Asa ca in ultima parte am agonizat la ideea ca ar putea ramane cu St John. Mi-e greu sa accept moralitatea acelor vremuri, cand o casatorie intre veri buni era de preferat preteniei dintre un misionar si tanara sa rubedenie.

De altfel, nu voi intelege niciodata de ce a trebuit sa ma chinui mai bine de doua capitole cu interminabila discutie dintre cei doi. Singurul motiv pentru care Jane ii acorda atata atentie e promisiunea raiului, pe care nu o pot percepe. Eu parca stiam ca daca spui „fac asta si merg in rai”, sigur nu mai ajungi acolo. Lasam, trecem peste.

Mi-am dorit, de asemenea, sa nu mai existe nebanuite legaturi si imbarligaturi intre Jane si oamenii care i-au aratat bunavointa si au primit-o in casa lor. Adica, ce sanse sunt sa pleci de nebuna, sa nu stii incotro mergi, si sa iti gasesti familia pe care nici macar nu stiai ca o aveai. Dar vorbim de romantism – din coincidente, mistere, situatii si personaje extreme se hraneste un astfel de roman. Deci iertam si de data aceasta.

Weekendul acesta am capatat obiceiul sa imi notez citate intr-un carnetel. M-am amuzat uneori incercand sa anticipez ce fragmente ar fi asteptat profa mea de romana din liceu. Desigur, nu cele pe care le-am ales eu. Pe ea ar fi interesat-o culoarea sortului lui Janet cand gatea cheesecake si French pastries pentru her beloved master.

De ce m-a vrajit, totusi, cartea asta siropoasa? Pentru ca incepe bine, lucid si avantgardist pe alocuri.

„Women are supposed to be very calm generally: but women feel just as men feel; they need exercise for their faculties, and a field for their efforts as much as their brothers do; they suffer from too rigid a constraint, too absolute a stagnation, precisely as men would suffer; and it is narrow-minded in their more privileged fellow-creatures to say that they ought to confine themselves to making puddings and knitting stockings, to playing on the piano and embroidering bags. It is thoughtless to condemn them, or laugh at them, if they seek to do more or learn more than custom has pronounced necessary for their sex.”

Pentru ca in ratacirile sale ma regasesc:

„It is a very strange sensation to inexperienced youth to feel itself quite alone in the world, cut adrift from every connection, uncertain whether the port to which it is bound can be reached, and prevented by many impediments from returning to that it has quitted. The charm of adventure sweetens that sensation, the glow of pride warms it; but then the throb of fear disturbs it; and fear with me became predominant when half-an-hour elapsed and still I was alone.”

Pentru ca, spre deosebire de alte carti considerate mari romane de dragoste, aici se vorbeste mult despre armonie. De obicei, personajele trec unul pe langa altul, desincronizate, evitand sa-si deschida sufletul. In Jane Eyre, cei doi se potrivesc perfect. Cat chin in ultima intalnire dintre Anna Karenina si Vronsky si cat de induiosatoare sunt gesturile lui Edward Rochester. Intreaga poveste e tatonare si tachinarie. Crezi ca a uitat-o complet si descoperi ca o asteapta dincolo de usa inchisa. Ti se pare ca totul e sortit pieirii, iar finalul fericit vine cu atata usurinta, incat te miri de ce nu s-a intamplat asta mai repede. Recunosc, lumea lui Tolstoi e mai aproape de realitate, dar mai avem nevoie si de vise. Din cand in cand.


„I sometimes have a queer feeling with regard to you – especially when you are near me, as now: it is as if I had a string somewhere under my left ribs, tightly and inextricably knotted to a similar string situated in the corresponding quarter of your little frame. And if that boisterous Channel, and two hundred miles or so of land come broad between us, I am afraid that cord of communion will be snapt; and then I’ve a nervous notion I should take to bleeding inwardly. As for you, – you’d forget me.”


Words such as: haughty, preternatural, piquant, genial, ere, or inextricably. Or the fact that the ladies wore dresses made of cheese cloth, which they called muslin; and had pinafores on top of those. And their maids were named abigails, they would look sometimes awry and feared the fiend. But, mostly, they admired mien gentlemen and worshipped God.


„loving someone is helping them when they get into trouble, and looking after them, and telling them the truth”

Stiu ca e restanta de anul trecut, dar abia acum ma incumet sa va povestesc ce impresii mi-a lasat „The Curious Incident of the Dog in the Night-Time”. Dupa cum bine stiti, am citit cartea in engleza si, intr-un fel, ma bucur, pentru ca ‘And’-ul englezesc la fiecare inceput de fraza e, pare-mi-se, mai suportabil decat suieratorul ‘şi’ romanesc.

Dupa cum autorul afirma la un moment dat, Haddon a scris cartea fara sa faca un studiu asupra sindromului Asperger, iar lucrul acesta se simte. Romanul inglobeaza clisee binecunoscute despre geniile fara sentimente si despre stiinta, dar conditia (mi-e greu sa-i zic boala) lui Christopher e un pretext perfect pentru comentarii geeky, puzzle-uri si probleme de matematica.

M-a impresionat enorm prapastia dintre evenimentele grav relatate si aparenta lipsa de emotii a protagonistului. Nimic nu pare sa-l atinga, intr-o prima instanta. Totul e inregistrat mecanic, pentru ca, mai apoi, sa se transforme intr-un uragan de senzatii, percepand sentimentele intr-un mod organic si imposibil de controlat. Asta nu inseamna ca textul nu transmite nici o emotie. Dimpotriva, povestea e atat de bizara, iar situatia atat de induiosatoare, incat, in momentul in care Christopher gaseste scrisorile mamei sale, n-am mai putut citi mai departe si am simtit nevoia sa fac o pauza. Femeile pot fi incredibil de egoiste. O spun pentru ca o simt uneori, dar incerc sa inhib astfel de porniri. Iar combinat cu sentimentul inutilitatii, depresia si renuntarea isi fac culcus. Si totusi, decizia ei de a-i parasi, e pur egoism, e dorinta de a se simti implinita si importanta, in centrul atentiei, nu invizibila.

„And I remember looking at the two of you and seeing you together and thinking how you were really differant wit him. [..] And it made me so sad because it was like you didn’t really need me at all. „

Pe de alta parte, aceeasi seninatate cu care Christopher priveste lumea ii permite sa treaca dincolo de conveniente si sa se exprime cu o sinceritate adesea taioasa, dar atat de savuroasa pentru cititorul care s-a trezit de multe ori razand in mijlocul unei foarte importante conferinte:

„All the other children at my school are stupid. Except I’m not meant to call them stupid, even though this is what they are. I’m meant to say that they have learning difficulties or that they have special needs.  But this is stupid because everyone has learning difficulties because learning to speak French or understanding Relativity is difficult, and also everyone has special needs, like Father who has to carry a little packet of artificial sweetening tablets around him to put in his coffee to stop him getting fat, or Mrs Peters who wears a beige-coloured hearing aid, or Siobhan who has glasses so thick that they give you a headache if you borrow them, and none of these people are Special Needs, even if they have special needs.”

Desi e un copil care nu intelege metaforele, Christopher se pricepe tare bine la comparatii, iar viziunea lui asupra vietii si lumii, in general, e una proaspata si surprinzatoare.

„I think prime numbers are like life. They are very logical, but you could never work out the rules, even if you spent all your time thinking about them.”

Pentru cei din jur, „maths wasn’t like life because in life there are no straightforward answers at the end.”

„People always think there is something special about what they can’t see, like the dark side of the moon, or the other side of a black hole, or in the dark when the wake up at night and they’re scared.”

Pentru Christopher, „intuition can sometimes get things wrong. And intuition is what people use in life to make decisions. But logic can help you work out the right answer.”

Argumetarile lui sunt uneori inspaimantator de reusite, aproape m-a convins ca ne asemaman cu un calculator mai mult decat ne-ar placea sa credem.

„Also people think they’re not computers because they have feelings. But feelings are just having a picture on the screen in your head of what is going to happen tomorrow or next year, or what might have happened instead of what did happen, and if it is a happy picture they smile and if it is a sad picture they cry.”

Exprimarea stangace contrasteaza puternic cu ideile profunde. Trebuie sa recunosc, mi-a placut la nebunie povestea asta amestecata, mi-am notat o groaza de citate despre timp si extraterestri, si Occam’s razor, si cat de minusculi si neglijabili suntem prin comparatie. Dar ma opresc aici, nu vi le transcriu pe toate, pentru ca le-ati citit si voi si sunt sigura ca v-au placut. Dupa cum bine zicea,

„I think that there are so many things just in one house, that it would take years to think about all of them properly.”

Pe alocuri, simt ca ma aseman cu personajul acesta curios: jocurile de Minesweeper, stanjeneala pe care o creeaza intrebarea „Ce mai faci?” („And I said, ‘I’m doing very well, thank you’, which is what you’re meant to say.), vidul pe care il simt cand vad meniul intr-un restaurant, teama de locuri noi si necunoscute (nu de metroul londonez, mai degraba de ala din Viena m-as teme), momentele in care prefer sa tac si sa ascult, decat sa ma angajez in discutii.  Nu mai zic ca am si ajuns in Willesden Junction, dar n-am poze sa va demonstrez pentru ca discutasem cu colegii de birou si stabilisem ca e un „dodgy place”, ceea ce s-a dovedit a fi perfect adevarat. 😀 Mi-ar fi placut sa pot face cautari in memorie precum el, dar …nah, asta e. Finalul fericit imi da sperante.

„And then I will get a First Class Honours Degree and I will become a scientist. And I know I can do this because I went to London on my own (almost, in my case), […] and I was brave and I wrote a book (if dissertation counts) and that means I can do anything.”


„And it is funny, because economists are not real scientists, and because logicians think more clearly, but mathematicians are the best.”

The electrifying mystery of a new acquaintance. The distance. The impenetrable wall of flesh. The inquiring look, piercing through your skull, searching for infinity. The unknown. Filled with perfection. The endless possibilities. Flawless. I wish I could meet you every morning.


That night I pressed my forehead onto your shoulder and wondered how come you’re still there. I’ll always be haunted by this fear. Many years from now, I’ll keep stretching my arms through the darkness and feel you, amazed that you’d still be there, that it would not be a dream.

Amsterdam va ramane pentru mine orasul pe care nu l-am gustat destul, pe care n-am apucat sa-l cunosc cu adevarat, pe care l-am privit si fotografiat mult prea putin. Cu toate acestea, nu mi s-a intamplat niciodata pana acum sa invat atat de mult privind doar pe fuga zidurile intunecate ale unui oras.

Prima saptamana am petrecut-o in interior, calatorind doar in intuneric, dimineata spre universitate si, seara, inapoi catre hotel. M-am lasat condusa de ceilalti, arareori verificand vreo harta, nestiind niciodata spre ce punct cardinal ne indreptam, daca suntem in piata centrala, sau la marginea orasului. In cele doua saptamani pe care le-am petrecut acolo, am invatat prin repetitie doar tramvaiele si statiile care ma duceau catre universitate. Asta nu m-a impiedicat sa ma ratacesc la nici 200 m de hotel.

Zi de zi am ramas uimita de traficul aerisit, chiar si la orele de varf, de tramvaiele moderne care ajungeau mereu la timp (sau chiar mai devreme, de le tot priveam pierzandu-se in zare), de trotuarele impecabile si pistele pentru biciclete (de care uitam mai tot timpul, riscand sa fim zguduiti serios de cate un scuter).

Printr-o ironie a sortii, primul punct turistic pe care l-am bifat pe harta Amsterdamului a fost pestritul red light district. Iar acolo am inteles. Acolo multimea forfotea enervant, acolo gunoiul zacea pe strazi, in fata caselor, acolo ti-era imposibil sa te deplasezi in directia dorita sau sa respiri. Zau, cred ca olandezii au organizat zona aceea pentru a atrage toti ciudatii si a-i tine la un loc, restul oamenilor normali putandu-se bucura de un oras mai curat si tihnit, fara a se impiedica la fiecare pas de prostie.

Lumina zilei…am vazut-o doar in week-end, cand din cei mai lenesi cursanti ne-am transformat in turisti zelosi. Prima oprire, casa Annei Frank, in care familia ei a stat ascunsa din 1942 in 1944. Nu credeam ca niste pereti goi si bucati din tapetul original m-ar putea impresiona atat. Intr-un colt al casei, parintii au notat cu creionul inaltimea copiilor de-a lungul timpului. Un gest minuscul, dar plin de speranta, avand in vedere circumstantele.

De acolo ne-am indreptat catre muzeul Van Gogh, unde, spre surpriza tuturor, ne-au placut mai mult tablourile pictate de alti autori, decat cele ale celebrului nebun cu urechea taiata. Pentru prima data am invatat ceva vizitand un muzeu. Inspirat de catre impresionisti dar si de realismul scolii de la Barbizon sau printurile japoneze, van Gogh nu s-a sfiit sa imprumute cate ceva de la Corot, Delacroix, Courbet, ori Rembrandt, ba chiar sa coloreze schite dupa picturile lor.

Acum nu ma mai simt aiurea ca am petrecut ore in sir colorand Starry Night folosind cariocile lui frate-miu.

Dintre picturile care mi-au atras atentia, cerul sublim luminat si casuta darapanata mi-au adus aminte de Fat-Frumos din lacrima si barlogul mumei padurii.

Apoi marea mi-a facut cu ochiul.

Si mi s-a taiat respiratia langa lanurile de grau unduindu-se sub norii grosi, de furtuna, privind corbii ce roiau hipnotic pe acelasi perete.

Dar, spre uimirea tuturor, au urmat tablourile impresionistilor. Iar alaturi, o sala dedicata lui Daubigny. Iar acolo m-am asezat si am vrut sa imi petrec restul saptamanii contempland. Si i-am urat pe cei care se apropiau de pictura, pentru ca imi aduceau aminte ca sunt intr-un muzeu, si nu pe malul marii. Din pacate, Google nu gaseste acum nici o reproducere. De fapt, poate ca nici nu conteaza. Imaginile astea minuscule pe ecran sunt prea putin, nu vor putea rascoli niciodata aceleasi emotii pe care le ai in fata unui tablou.

Despre Rijksmuseum si a doua saptamana in Amsterdam, mai tarziu…


“The loneliness you get by the sea is personal and alive. It doesn’t subdue you and make you feel abject. It’s stimulating loneliness.” -Anne Morrow Lindbergh


I think I want to read this.

Ultima luna a fost planuita din timp. Am stiut cu destul de buna aproximatie pe unde imi voi tarai pasii. Nu am reusit sa fac tot ce mi-am propus, nu m-am vazut cu toata lumea, dar am savurat fiecare clipa.

Acum ascult cum suiera vantul si coolerele de la calculatoarele din computer room. E pustiu rau de tot pe aici si-mi tiuie urechile. Nici macar vecinul meu – aka imaginary friend – n-a catadicsit sa-si arate mutra, desi l-am auzit dimineata ducandu-se la baie.

Nothing changed, in frigider am gasit cutia cu lapte pe care am uitat-o anul trecut. Surprinzator, mirosea oarecum ok. In schimb, something is surely dead and rotting in that kitchen. In camera, cineva a sters praful, iar singura dovada a trecerii timpului e sapunul lichid uscat pe chiuveta.

Singura diferenta majora – rafturile de la supermarket. Au rearanjat produsele mele preferate, lucru ce m-a facut si mai confuza decat de obicei.

Aseara am atins momentul acela pe care il intuisem si de care ma temeam atat de mult. Nu prea am la ce sa ma intorc aici. Am venit doar ca sa am de unde pleca. Si dupa atata plimbare, sunt blocata aici pentru ceva vreme. Din fericire, am depasit repede momentul, amintindu-mi ca am niste napolitane vieneze indesate pe undeva, prin bagaj. Lame, I know, food is my only joy at the moment.

Dar mai bine ma duc sa aduc cititorul de carduri pe care l-am uitat in camera, sa va pot povesti despre Amsterdam.

In Amsterdam, craving for daylight.

And the New Year stretched infinitely, like a white canvas bearing the subtle traces of an old wrapping.



O pata gri intr-un ocean de culoare.

ianuarie 2011