Oh, have we come to the point of no turning back

Trebuie sa recunosc, in timpul concertului nu am fost atat de emotionata, desi am savurat fiecare clipa. Acum, insa, ma apuca nostalgia si regretul. Stiu ca baietii au cantat de nenumarate ori si-si stiau bucata pe de rost, dar vocea lui Morten a sunat sincera – „Thank you for the 25 years! A quarter of a century!” – nu doar ei o parte din viata noastra, ci si noi o parte din viata lor. Fara indoiala, a-ha stie sa faca spectacol, dar, cel mai important, a-ha stie sa atinga punctul acela sensibil din inima oricarui fan. Sa-l auzi pe Mags strigand „The last chance in history!!!” e halucinant. In fond, de asta am cumparat biletele, dar nu am realizat-o pana cand nu am auzit-o clar si raspicat. Imi era foarte dor de sunetul lor, dar acum ma roade putin gandul ca nu vor mai canta live impreuna. Iar separat, nu stiu cum o duc Paul si Magne, dar Morten nu are cantece prea interesante. Combinatia e tot secretul lor. Din fericire, nu cred ca ma voi plictisi vreodata de melodiile mai vechi.

Acum imi dau seama, aproape m-am simtit acasa, parte din multimea extaziata. Cand au urlat „LONDON” pe scena, am stiut ca e vorba despre noi. Traiesc de doua luni aici, si nici macar nu in orasul respectiv, dar deja nu ma mai simt turist. Inca fac fotografii oriunde merg, dar nu ma mai gandesc sa cumpar vederi sau suveniruri.

Ma intreb daca voi gasi alt concert care sa ma entuziasmeze in halul asta. Stiu ca o saptamana nu m-am putut concentra la lucru din cauza ca era cat pe-aci sa nu mergem. Pot spune ca, in sfarsit, am fost si noi la un concert adevarat.

 

Oh, but how can I sleep with your voice in my head
And an ocean between us
And room in my bed?
Have I come to the point where I’m loosing the grip
Or is it still time to get into
The swing of things?