Ziua de azi a fost apendicele bolnav al zilei de ieri si continuarea noptii insomniace care a trecut. Afara era soare si caldut, toamna aurie si o zi numai buna de plimbat. Am stat pe banca si mi-a fost ciuda ca nu ma pot bucura cu adevarat de lumina din jur. Am tras cu coada ochiului la copiii din parc. Nu prea mult, ca nu-mi permiteam sa ma smiorcai atunci.

Astazi langa piata, un porumbel – bolnav, neatent, obosit sau lenes?- nu s-a dat la timp din calea unei Dacii ce iesea din parcare. Roata din stanga i-a prins picioarele si coada. Mi-am acoperit gura cu palmele si mi s-a pus un nod in stomac. Bietul animal isi intinsese gratios aripile, incercand sa castige teren sigur, departe de masina monstruoasa. Am trecut pe langa el neputincioasa, si am privit inapoi trupul chircit de durere, intelegand ca nu se mai poate face nimic. Pasagerii din Dacie si-au continuat drumul, nebanuind tragedia. Stiu ca porumbeii mor, dar credeam ca o fac pe ascuns, in liniste, niciodata in public sau atat de violent. Intamplarea parea materializarea tuturor momentelor stupide si oribile de care am avut parte in ultima vreme, si am simtit-o ca pe un semn ca universul acesta al meu nu mai e tocmai in regula…