Stiu ca trebuia sa scriu despre un slow week-end, atat de slow incat i-am incetinit pana si pe cei mai activi dintre noi. Am tinut-o pe Claudia in casa, recunosc, sunt vinovata. Dar niciodata Ana lui Manole n-a fost mai amuzanta.

Acum cateva zile mi-am rasfoit blogul si m-au amuzat teribil angoasele si gandurile de asta primavara. Imi pare rau ca nu am scris mai mult, sa am macar ce citi. Candva, sper, voi citi aceste randuri si voi rade.

Azi nu rad, azi am bocit de nervi, desi, per ansamblu, mi-am atins niste teluri extrem de importante si aproape imposibile. Dar totul a fost in zadar din cauza cuiva care ar fi trebuit sa ma sustina si care ar fi avut toate mijloacele sa ma ajute. Si mi-a zis verde in fata ca nu vrea, si s-a mai si suparat pe mine.

Cu cateva ore inainte de toata tarasenia ma intrebam cand voi plange, ma uimea faptul ca am reusit sa rezist pana acum si mi-am imaginat ca voi amana episodul pentru o zi, undeva, dupa 1 oct. Ei bine, am cedat mult mai repede, si in public, si cu nervi, si groaznic. Ce mai, spectacol…

Am pierdut sirul momentelor din vara asta in care mi-am zis „Now I really hit rock bottom!” pt ca apoi sa para ca „I bounced back into the air…” Azi am inteles, menirea mea este sa ma inec la mal. Si nici macar faptul ca ma plang nu ma mai ajuta. Pana si Murphy m-a parasit. Nu-mi dau seama daca am gresit, sau nu vreau sa recunosc ca am gresit, sau sunt, pur si simplu, ghinionista.Adica azi am recunoscut ca am gresit, dar nu eram foarte convinsa. E o greseala sa ai incredere in cineva?

Noroc de Vic, el mai incearca sa ma inveseleasca,  desi sunt complet data peste cap. Imi vine sa rad, dar bocesc si mai tare.