You are currently browsing the monthly archive for septembrie 2010.

Beau ceai de hibiscus si ma gandesc ca sunt datoare cu o prajitura. 😛

Eu nu ma mai joc! Deci serios, incepe sa arate ca o gluma proasta. Aveam nevoie de o veste buna azi, una marunta, care sa ma mai invioreze. Asa ca m-am dus sa imi fac programare la coafor. Ma incoltea o oaresce temere ca nu va fi la fel de bine ca de obicei, dar eram pregatita sa infrunt asta. Cand colo, coafezu meu a disparut cu totul si habar n-am daca reusesc sa dau de el in timp util.  😦

This really isn’t fun anymore. Si asta e doar maruntis. Refuz sa ma gandesc la adevaratele probleme care ma pandesc…

3 AM self-talks aren’t fun.

Nu, nu mi s-a epuizat inca rezerva de ghinioane, dar am inceput sa vad partea plina a paharului. Esecul de azi e un semi-castig. Pentru ca sunt hotarata sa merg mai departe, chiar mai departe decat aveam de gand initial. Pentru ca daca am reusit sa conduc harbul ala, inseamna ca sunt capabila de mai mult si mai bine.

E vineri.

Ziua de azi a fost apendicele bolnav al zilei de ieri si continuarea noptii insomniace care a trecut. Afara era soare si caldut, toamna aurie si o zi numai buna de plimbat. Am stat pe banca si mi-a fost ciuda ca nu ma pot bucura cu adevarat de lumina din jur. Am tras cu coada ochiului la copiii din parc. Nu prea mult, ca nu-mi permiteam sa ma smiorcai atunci.

Astazi langa piata, un porumbel – bolnav, neatent, obosit sau lenes?- nu s-a dat la timp din calea unei Dacii ce iesea din parcare. Roata din stanga i-a prins picioarele si coada. Mi-am acoperit gura cu palmele si mi s-a pus un nod in stomac. Bietul animal isi intinsese gratios aripile, incercand sa castige teren sigur, departe de masina monstruoasa. Am trecut pe langa el neputincioasa, si am privit inapoi trupul chircit de durere, intelegand ca nu se mai poate face nimic. Pasagerii din Dacie si-au continuat drumul, nebanuind tragedia. Stiu ca porumbeii mor, dar credeam ca o fac pe ascuns, in liniste, niciodata in public sau atat de violent. Intamplarea parea materializarea tuturor momentelor stupide si oribile de care am avut parte in ultima vreme, si am simtit-o ca pe un semn ca universul acesta al meu nu mai e tocmai in regula…

Stiu ca trebuia sa scriu despre un slow week-end, atat de slow incat i-am incetinit pana si pe cei mai activi dintre noi. Am tinut-o pe Claudia in casa, recunosc, sunt vinovata. Dar niciodata Ana lui Manole n-a fost mai amuzanta.

Acum cateva zile mi-am rasfoit blogul si m-au amuzat teribil angoasele si gandurile de asta primavara. Imi pare rau ca nu am scris mai mult, sa am macar ce citi. Candva, sper, voi citi aceste randuri si voi rade.

Azi nu rad, azi am bocit de nervi, desi, per ansamblu, mi-am atins niste teluri extrem de importante si aproape imposibile. Dar totul a fost in zadar din cauza cuiva care ar fi trebuit sa ma sustina si care ar fi avut toate mijloacele sa ma ajute. Si mi-a zis verde in fata ca nu vrea, si s-a mai si suparat pe mine.

Cu cateva ore inainte de toata tarasenia ma intrebam cand voi plange, ma uimea faptul ca am reusit sa rezist pana acum si mi-am imaginat ca voi amana episodul pentru o zi, undeva, dupa 1 oct. Ei bine, am cedat mult mai repede, si in public, si cu nervi, si groaznic. Ce mai, spectacol…

Am pierdut sirul momentelor din vara asta in care mi-am zis „Now I really hit rock bottom!” pt ca apoi sa para ca „I bounced back into the air…” Azi am inteles, menirea mea este sa ma inec la mal. Si nici macar faptul ca ma plang nu ma mai ajuta. Pana si Murphy m-a parasit. Nu-mi dau seama daca am gresit, sau nu vreau sa recunosc ca am gresit, sau sunt, pur si simplu, ghinionista.Adica azi am recunoscut ca am gresit, dar nu eram foarte convinsa. E o greseala sa ai incredere in cineva?

Noroc de Vic, el mai incearca sa ma inveseleasca,  desi sunt complet data peste cap. Imi vine sa rad, dar bocesc si mai tare.

„care e mai aproape de casa? acolo vreau sa mergi…”

„am ales Cambridge pentru ca nimeni nu-l votase”

„From cosmological pov, I’d like to stay in the universe where you would choose Cambridge”

„spune-mi mai repede ce alegi, ca sa dorm linistita si sa stiu unde merg in concediu la anu”

„am hotarat [noi]”  si „nu, nu ramai singura!”

Imi fac ordine in lucruri si deja ma gandesc – tre sa iau asta, si asta…si asta…musai, sa nu uit adaptorul, etc. Dar cel mai mult ma doare sufletul cand ma uit in biblioteca. Am un teanc de carti care inca asteapta sa fie citite. Mai am cateva pe care le-am citit, macar partial, si care m-ar face sa zambesc prin simpla lor prezenta pe unul dintre rafturi. Apoi sunt cele vechi, ingalbenite, pe care le vreau acolo, chiar daca ar fi sa nu le mai recitesc vreodata. (Acum un an m-am suparat pe tata pentru ca le-a mutat in alta camera in lipsa mea.)

Mai tineti minte exercitiile acelea stupide din scoala, in care trebuia sa alegi un lucru (eventual, o carte), pe care sa-l iei cu tine intr-o calatorie pe Luna, sau pe Marte? Le-am urat atunci, mi se pareau nerealiste, iar o astfel de decizie – imposibila. Iata ca ma vad pusa in fata unei astfel de situatii. Nu, nu plec nici pe  Luna, nici pe Marte, desi var-miu a glumit un pic pe tema asta, cum ca as fi prima selectata pentru calatorii spre alte planete. Se pare ca nu e nevoie sa pleci atat de departe pentru a fi fortat sa faci astfel de alegeri. Inca nu m-am hotarat care va fi cartea, aceea pe care o voi lua cu mine doar ca sa imi aduca aminte de casa si de cine am fost pana acum. Si asta pentru ca nu stiu daca imi permit luxul de a cara obiecte in plus. Ma tem ca volumul respectiv va fi inlocuit de un tratat mult mai util, cum ar fi „Ecuatii diferentiale si ecuatiile fizicii matematice” sau cursul de engleza.

Asadar, va provoc! Nu va intreb ce ati lua daca plecati pe Luna, pentru ca mi se pare stupid. Nu va intreb ce carte cititi acum, pe care ati lua-o oricum in geanta. Si nu e vorba ca ati duce lipsa de carti acolo unde ajungeti. Pur si simplu, exista vreun titlu de care nu v-ati putea desparti? Vreo carte de care va leaga o amintire si pe care ati dori sa o pastrati mereu langa voi?

Part of my life, just as much as success. The question still remains. After all the math, are we still positively charged?

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

septembrie 2010
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Archive