Astazi mi s-a demonstrat pentru a nu stiu cata oara (inca nu-mi venea sa cred, inca mai speram), ca romanul are un talent deosebit – nu de a sta la cozi – ci de a forma o coada. Nu pot sa inteleg fenomenul, il pun pe seama unei reminiscente comuniste, cand „primul sosit, primul servit” facea diferenta in lupta pentru supravietuire. Cu toate acestea, mi se pare jenant sa dau vina pe un sistem desfiintat acum mai bine de 20 de ani.

Dar altfel nu-mi explic de ce un ghiseu care se deschide la ora 8:30 si pentru care se impart bilete de ordine la ora 8:00 ajunge sa epuizeze 75 de locuri in doar 5 minute. Explicatia fizica e extrem de simpla, inca de la 3:00 AM lumea a inceput sa formeze o coada, pentru care s-a scris o lista si, in final s-au atribuit numere in functie de lista. Poate sunt eu deplasata, dar gandirea asta mi se pare cel putin bolnava. Rezultatul e un haos de nedescris, o aglomeratie enervanta, functionari scosi din sarite care nu fac fata cererilor in primele 5 minute. Dupa care se lasa linistea…si toti pleaca suparati. In interior, pustiu, lejer, nici o activitate care sa justifice agitatia de la intrare. Si in fiecare zi, o iau de la capat, incurajand lista ingrata, scrisa de fiinte adormite si chinuite care se complac intr-o situatie penibila.

M-am dus sa vad cum merg lucrurile, visand la un automat care scuipa numere, la o sala de asteptare si cateva ghisee decente, spunandu-mi ca daca au reusit sa puna la punct un sistem de programare prin e-mail, vor fi in stare sa gestioneze situatia si la locul faptei. Dar am subestimat capacitatea romanului de a forma o coada (una isterica), desi aceasta nu era deloc necesara. Cu putin calm si atentie s-ar fi evitat imbulzeala, iar functionarul de la ghiseul de informatii (acel zeu datator de biletzele cu numere), ar fi fost mult mai coerent in explicatii.

Am gasit ceea ce speram la 3:00 PM, dupa 12 ore de la inceputul ingratei liste. In 30 de minute, incluzand drumul cu masina dus-intors si cele doua persoane pe care le-am lasat sa intre inaintea mea, am depus cererea, am facut pozele si am mazgalit cu degetele pe monitor, fara programare prin e-mail (pe care mi-o facusera abia pentru saptamana viitoare), fara biletzele, fara cozi. Ba chiar am avut timp si de doua glume si o poveste cu functionarul, nu pentru ca as fi vrut, ci pentru ca el avea chef de vorba. Interactionase cu prea multi copii in ziua respectiva, vorbea sasait si se stramba, desi a realizat ca sunt cam mare pentru felul in care abordase discutia.

Langa amintirea de azi dimineata asez imaginea dintr-un aeroport pe care am surprins-o primavara asta si care m-a facut sa o sterg de acolo sperand ca nu m-a observat nimeni. Imaginati-va o hala imensa, goala. Pe o latura, sunt 15-20 de ghisee pentru check-in la care nu sta nici un angajat al vreunei companii. Nimeni care sa preia vreun bagaj sau sa ofere vreo informatie! Iar undeva, in mijloc, o coada – lunga, aliniata, desavarsita. Ati ghicit, da, era zborul pentru Bucuresti…

De cateva zile ma scot din sarite secretarele, aducandu-mi aminte ca nicaieri pe lumea asta lucrurile nu merg unse, ca peste tot exista incompetenta si prostie. Dar cand vad oamenii ca-si amarasc de unii singuri viata si se supun la niste corvezi inutile nu pot sa nu cred ca ceva e in neregula.