Multa vreme te-am urat. Mi se parea ca nu esti suficient de bun pentru mine. Ori de cate ori ne intalneam din intamplare pe strada imi sareau in ochi defectele pe care ti le atribuisem in subconstient. Ma intrebam daca nu cumva ma supraestimez, considerand ca nu esti pe masura mea. Treptat, am inceput sa constat ca nimic nu ma mai multumeste. Lucrurile care altadata ma entuziasmau devenisera doar inca un pretext pentru oboseala. Te priveam si ma simteam straina de toti si de toate. Singura. Si nu durea deloc. Eram abur din pamant cald ce straluceste in razele lunii. Rece-albastrui. Indiferent. Cautam noi locuri, noi chipuri, permutari circulare ale aceluiasi circ.

Incep sa inteleg acum, nu-i vina ta. Eu am uitat sa tresar. Ceva se atrofiase in mine, devenisem imuna la frumusetea care ma inconjura. Eram capabila sa o disting intre nimicuri, eram constienta ca mi-ar fi fost ingrozitor fara ea, si totusi, ramaneam neatinsa, imposibil de impresionat. Probabil ma obisnuisem cu toate. De prea mult bine…