Trebuie sa recunosc. Imi era dor de o carte precum Doctor Jivago, a lui Boris Pasternak. Ceva simplu si patrunzator, lipsit de scene grotesti, redus la esenta. Stiu ca romanul pare greoi si inspaimantator, dar cred ca merita o sansa. Mi-am propus sa i-o acord, mai mult, cred ca mi-am propus sa-mi si placa. Pot spune fara nici o retinere ca nu a fost atat de dificil pe cat am crezut.

Spre deosebire de Rox, eram prevenita de toate obstacolele pe care ea le-a intampinat. Invatasem deja din Anna Karenina despre interminabilele monoloage interioare. Doar ca remarcile pe care le afiseaza Pasternak din cand in cand, fie prin Iura, Nikolai Nikolaevici, ori Sima , sunt bine argumentate si capata forma de concluzii; nu se compara cu framantarile existentiale ale lui Konstantin Levin, ce sfarseste prin a-si gasi linistea si a intelege ceva ce nu poate fi exprimat in cuvinte. Din punctul acesta de vedere, Pasternak mi s-a parut mult mai digerabil.

„In acest sens anticii nu aveau istorie. La ei nu a existat decat marsavia sangvina a unor Caligula cruzi, ciupiti de varsat, care nu banuiau cat de lipsit de har e orice cotropitor. […] Abia dupa Hristos veacurile au inceput sa respire mai libere. Abia dupa el a inceput viata in posteritate si omul nu mai moare sub un gard de pe strada, ci in istoria lui, in toiul muncilor menite de a invinge moartea, moare el insusi dedicat acestei teme.” (p. 26-27)

Stiam si despre obiceiul de a nu repeta numele unui personaj in acelasi paragraf, ci de a utiliza toate diminutivele si poreclele posibile. Citindu-l pe Tolstoi, ai toate sansele sa gasesti cate 6, 8 nume pentru un dialog intre doua personaje. La Pasternak e si mai subtil, personajele capata noi identitati in functie de etapa pe care o parcurg sau de cadrul in care se desfasoara: Iura, Iurocika, Iuri Andreevici, doctor Jivago sau, simplu, Jivago. Din fericire, pe alocuri se fac referiri la evenimente anterioare. De cele mai multe ori, insa, traiesti cu o senzatie de deja-vu care te determina sa rasfoiesti paginile ramase in urma.

Dupa cum era de asteptat, erotismul e redus la minimum, consemnarea idilelor fiind suficienta. Totusi, Pasternak nu e atat de aspru precum m-a socat Dostoievski in Adolescentul, unde personajul principal se comporta complet haotic din cauza unei pasiuni puternice, dar care e abia mentionata in treacat. Aici m-a uimit prezenta declaratiilor de dragoste atat de sensibile dintre Lara si Iura. Mi-e greu sa cred ca doi oameni chiar si-ar spune asa ceva, replicile par indelung studiate, dar am invatat sa nu mai privesc romanul din aceasta perspectiva. Se strecoara incet ideea predestinarii celor doi, relevata in rememorarea primei lor intalniri.

„Toata faptura mea se mira si intreba: daca dragostea si incarcarea cu electricitate sunt atat de dureroase inseamna ca si mai dureros e sa fii femeie, sa fii electricitate, sa trezesti iubirea.” (p. 463)

E oarecum banal si irelevant sa te intrebi daca actiunea e verosimila. Seria de coincidente irita initial, mai ales cand se intalnesc toate planurile naratiunii in micul orasel Meliuzeevo: Jivago, Galiullin si Larisa in acelasi salon de spital. Pentru o carte cu pretentii de bildungsroman, paralelismul si intersectarile nebanuite sunt firesti. Personajele sunt urmarite pe tot parcursul vietii, iar momentele cruciale contin dese referiri la situatiile celorlalti. Totusi, mi-am iesit putin din fire cand Jivago nimereste la o frizerita care e tocmai matusa lui Liveri, de la care el abia evadase (ati ametit? si eu…). Incerc sa nu uit ca e vorba de un roman scris timp de 10 ani, ca in el se ascund gandurile si concluziile unei vieti deosebite, ale unui om inteligent care a studiat enorm. Omniscientul impartial deruleaza o poveste subiectiva, un pretext de introspectie, de a asterne pe hartie convingeri si superstitii adanc inradacinate, la care s-a meditat profund. E un teatru de papusi in care Pasternak si-a agatat poeziile si amintirile, alaturi de societatea obtuza care nu l-a vrut.

Un lirism idilic infrumuseteaza fraza seaca, aspra a naratiunii. Epitetele si comparatiile sunt de-a dreptul savuroase, dar nu stiu in ce masura trebuie sa ii atribui merite traducatorului. Spre exemplu, facand referire la noul apartament al Larei: „Ferestrele […] erau inundate de cerul senin si albastru, imens ca un fluviu revarsat.” (p. 113), sau primavara, inainte de plecarea la Varikino, „prin fereastra deschisa adia vantul primavaratic, mirosind ca o chifla frantuzeasca, din care abia ai muscat.” (p. 235) aducand o boare de speranta in apasarea generala. Frumusetea ostentativa a naturii se impleteste cu mizeria. Soarecii joaca pe mese chiar si la ospetele de Craciun din inalta societate. Pe masura ce situatia politica degenereaza, casele sunt napadite de sobolani, oamenii saracesc, crime odioase iau locul poeziei, iar pustiul rece al Siberiei devine ostil.

„Toamna mirosea amar a frunze cafenii, amestecate cu alte arome. Lacom, Liveri Averkievici sorbea parfumul acesta complex, in care se amesteca mirosul de mere macerate si inghetate, de vreascuri amare, de umezeala dulceaga si de abur siniliu al lui septembrie, care aminteau de fumul focurilor stinse cu apa sau al unui incendiu stins de curand.” (p. 371)

Venirea primaverii si cresterea duratei zilei nu mai e un prilej de bucurie, caci ordinea fireasca a lucrurilor e demult rasturnata, iar mintile oamenilor s-au smintit de atata suferinta. Intors in Iuriatin, Jivago nu poate constata decat ca „aceasta lumina tulbura sufletele, chema in departari, speria si punea pe ganduri.” (p. 408 )

Mi-am imaginat ca voi reusi sa evadez intr-o alta lume, cu alte probleme, in care voi uita de mine. Aventurile extraordinare te tin cu sufletul la gura, te fac sa te intrebi ce rasturnare de situatie va aduce urmatorul capitol, ce coincidenta nefericita. In ciuda diferentelor izbitoare, am avut cateva momente in care m-am simtit atinsa de trairile lui Iura. Senzatia de instrainare care il incearca la revenirea in Moscova, dupa doi ani de razboi, impresia ca nu isi mai recunoaste prietenii, oamenii pe care ii admira, e ceea ce simt ca ne paste in curand. Suntem la aceeasi varsta, cand ne sedimentam ca adulti, si ma tem ca o ruptura mai lunga ne va face de nerecunoscut.

„Prietenii lui isi pierdusera, in mod bizar, orice urma de stralucire si originalitate. Nici unul dintre ei nu mai avea propria sa lume, propria sa parere. Erau cu mult mai vii in amintirile lui.” (p. 196)

Cred ca mai multi se vor regasi intr-un alt fragment, despre felul in care Iura simte inspiratia.

„munca puse stapanire pe el si simti apropierea a ceea ce se numeste inspiratie. Raportul de forte care directioneaza creatia devine parca decisiv. Intaietatea n-o mai detine omul, nici starea lui de spirit careia ii cauta o expresie, ci rolul principal si-l aloca limbajul in care vrea s-o exprime. Limbajul, patria si creuzetul frumusetii si sensului, incepe el insusi sa gandeasca si sa vorbeasca in locul omului, devine muzica, dar nu in ce priveste sonoritatea auditiva exterioara, ci datorita rapiditatii si fluxului sau interior. Atunci, asemenea valtorii rostogolite a unui fluviu, care numai prin miscarea sa lustruieste stancile de pe fund si invarteste pietrele morii, aceasta valtoare curgatoare doar prin forta propriei sale legi creeaza in drumul ei, in trecere, masura versului si rima, ca si mii de alte forme si imagini mult mai importante, dar care pana acum nu au fost inca simtite, luate in calcul, numite.” (p. 473)

Un singul lucru mi s-a parut dezamagitor: finalul. Jivago si-a sacrificat iubirea si copilul nenascut in numele onoarei si al responsabilitatii fata de familia oficiala. Nu asta ar fi fost problema, ci faptul ca nu si-a dus la bun sfarsit intentia. Razboiul, frigul, boala i-au ros energia mult prea devreme, dezvaluind spiritul ratacitor si risipitor al raposatului Jivago. In bratele ocrotitoare ale Larei, Iuri uita sa mai actioneze, uita sa mai traiasca si devine un contemplativ, aruncat de colo-colo de puterea intamplarii. „Ce bine era sa inceteze a mai fi activ, sa inceteze a incerca sa obtina ceva, sa se gandeasca la ceva, ce bine era sa renunte temporar la aceasta munca in favoarea naturii, sa devina el insusi un lucru, un obiect in mainile ei milostive, splendide, creatoare de frumusete.” (p. 428) Cuplul perfect Lara-Iuri Andreevici sufera de lipsa initiativei, iar aceasta le aduce sfarsitul.

Spre deosebire de Jivago, Antipov e cel obsedat de controlul suprem al propriei vieti, de moralitatea absoluta si de constiinta propriei valori. Pasa vrea sa isi demonstreze aptitudinile iesite din comun doar pentru a-si impresiona sotia. Prins in capcana, ratand cu putin reintalnirea cu Lara, el alege sa curme jocul, ramanand stapanul propriului destin. Tragic si stupid, as putea sa adaug.

Deranjant este faptul ca Iuri nu porneste in cautarea Toniei, ci se resemneaza intr-o atitudine batranicioasa. Asta nu-l impiedica sa incurce viata unei alte femei, care il accepta cu ciudateniile si capriciile dobandite. Murdar, traind cu spaima foametei si inchisorii, intr-o saracie lucie, Jivago renunta la scris si la medicina, care il facusera faimos, si devine antisocial si paranoic. Alterneaza perioade in care se angajeaza ca zilier in casele noilor imbogatiti ce ii frunzaresc operele, fara a sti cine e nespalatul care le-a calcat pragul, cu momente in care dispare fara urma, alarmandu-si noua familie. Bolnav si imbatranit inainte de vreme, isi incheie destinul in aceeasi camera ce i-a marcat existenta. „Pe masa-o lumanare ardea, o lumanare.” Ma fascineaza imaginea facliei veghind conversatia Larei cu Pasa, vazuta arzand la fereastra de catre Iuri, din strada inzapezita. E un simbol atat de puternic, purificator, al triunghiului dureros si melodramatic.

Desigur, o poveste ruseasca trece dincolo de moarte, iar romanul nu se incheie cu funeraliile lui Iuri. Pasternak a mai scris cateva pagini, doar pentru a ne dezvalui inutilitatea sacrificiului celor doi barbati si suferintele ce s-au abatut asupra familiilor lor.

Despre Doctor Jivago, Boris Pasternak, Ed. Polirom, Iasi, 2004, 616 p.