Cand am aflat despre ce e vorba, primul gand care mi-a trecut prin minte a fost ceva de genu’: „Eu?? Sa abandonez? Eu duc o carte pana la capat! Si mereu citesc lucruri bune, atent recomandate. N-am despre ce sa scriu.” A fost suficienta o privire fugara prin biblioteca si mi-a disparut tot avantul.

Cel mai recent abandon: Gunter Grass, Toba de tinichea, propusa la prima editie BookFrenzy. A fost ceva in raceala frazei germane care nu m-a vrajit deloc. Nu stiu daca voi avea curaj sa citesc vreodata cartea aceasta.

Un alt proiect maret la care am facut o pauza e Ulysses, de James Joyce. Aici sunt ceva mai increzatoare. Deja am atacat povestile sale. Intre timp am vazut putin si Dublinul, nu stiu daca ajuta cu ceva, dar e foarte interesant sa citesti o carte si sa recunosti locurile, strazile, parcurile prin care se plimba protagonistii.

As mai trece aici doua titluri pe care le-am atacat demult si care nu erau de nasul meu la vremea respectiva (asta prin gimnaziu, long time ago): Divina Comedie si Iliada. Pur si simplu, am realizat ca dadeam paginile fara sa inteleg nimic. Nu puteam vizualiza cercurile. Nu intelegeam lupta. O vreme m-am descurcat citind versurile Iliadei cu voce tare, dar am ragusit destul de repede. Acum ma intreb daca am crescut suficient pentru ele.

Din aceeasi perioada mi-a mai ramas undeva infipt in creier Gargantua&Pantagruel, de Rabelais. Grotescul povestii m-a zapacit complet, nu stiam daca sa rad sau sa fiu dezgustata. Si daca sa imi fac griji ca-mi vine sa rad. Cumva am trantit in aceeasi oala si Gulliver, al lui Swift. La fel, abandonat.

Pana acum am insiruit doar carti deosebite, abandonate din cauza incapacitatii mele de a ma adapta textului si de a intelege cu adevarat povestirea. Exista, insa, si un anumit gen pe care nu-l pot suporta. Siropul! Mierea aceea in cantitati excesive care iti aluneca pe gat, te gadila si te irita pana cand, inevitabil, tusesti pana dai tot afara.

Nu ma intelegeti gresit, n-am nimic cu romantismul. Doar ca unii l-au dus prea departe. Mi se nazarise sa iau la rand toata biblioteca alor mei. Nu stiu cum s-a intamplat, mi-a picat in mana tocmai Romain Rolland, Inima vrajita (suna bine, nu?). Citesc acum despre el ca a luat Nobelul, dar sigur nu pentru romanul acesta.

M-am straduit pret de cateva pagini bune sa ignor dragostea ei pentru tata, apoi indragosteala de sora. In cele din urma m-am calmat cand a aparut primul baiat (at least she’s straight, right?!). Dar cand a inceput iar sa se stranga in brate si sa se pupe cu sora-sa, totul intr-o dragalasenie perfecta, nuantat cu ample descrieri ale gesturilor mainilor lor, zau, n-am mai rezistat. As fi dat vina pe traducator, pentru ca nu a ales cu grija substantivele si verbele din sfera iubirii si le-a amestecat in ultimul hal, creand un personaj cu sexualitate incerta. Dar, dupa mai bine de 20 de pagini, inca mi se vorbea despre cat de minunat se simt ele doua impreuna si cat de prietene sunt, totul intr-un limbaj copilaresc si siropos. Am gasit acum un semn la pagina 104. Daca e al meu, pot spune ca am fost viteaza si chiar m-am straduit sa citesc. La toate acestea a pus capac faptul ca detin doar primul volum dintr-o serie de trei. Adica dupa atata chin nu as fi aflat cum se termina, si m-as fi gandit etern la celelalte doua. Sau le-as fi gasit si chinul ar fi reinceput. Sau nu!

L-am intrebat pe tata ce-i cu cartea aia. Mi-a raspuns simplu ca „asa scriu francezii astia”. Mi-a fost suficient sa inteleg ca volumul ratacit in sufrageria noastra a fost o intamplare. Nu stiu ce a vrut sa transmita Rolland, cert este ca planul meu maret de a devora intreaga biblioteca s-a dus pe apa sambetei.