Motto: „…sorbind lumina de absint a zorilor”

Era si timpul, nu? Tot au existat unii din generatia noastra care au deplans, cred, lipsa sesiunii de toamna, de ce nu as avea eu una personala?

Recunosc, mi-a fost greu sa citesc cartea asta. Nu stiu daca obligativitatea sau senzatia de „tema” despre care vorbea Claudia au fost de vina. De fapt, nu prea imi sta in fire sa fac lucrurile care trebuie, atunci cand trebuie.

As vrea sa spun ca prima pagina m-a fascinat, dar a fost mai mult o subjugare. Senzatia de sufocare, de claustrofobie, m-a cuprins de la primele randuri, amintindu-mi de Viata pe un peron a lui Paler. Asa ca s-a transformat intr-un fel de love-hate relationship. Iubesc genialitatea din spatele frazelor, dar ma ucide nevoia de introspectie care ti se strecoara pe sub piele. La urma urmelor, cu totii incercam sa scapam de judecata, nu-i asa? Si cred ca cea mai aspra nu poate fi decat autocritica. Pentru ca esti singur in fata acelui adevar adanc ascuns in inima ta, nu e nimeni sa te scuze. Traiesc zi de zi cu convingerea ca, o data ce iti accepti meschinatatea si inutilitatea propriei existente, poti trece peste accest obstacol si poti incerca sa cladesti, sa realizezi ceva mai maret. Sunt, insa, carti, cum e si cea de fata, care te obliga sa iti aduci aminte. Si caderea doare la fel de cumplit, de fiecare data.

De data aceasta nu am citate. Textul e atat de dens incat mi-am dat seama de la bun inceput ca, daca ma apuc sa le notez, voi sfarsi prin a copia cele 70 de pagini. Da, numai atatea are, dar fiecare rand, fiecare propozitie e un cutit adanc infipt in imaginea pe care o avem despre sine. Monologul delirant al lui Jean-Baptiste demonteaza toate mecanismele de aparare, toate metodele prin care reusim sa ne iertam pe sine si sa trecem cu fruntea ridicata prin viata. Balanta se inclina mult in favoarea greselilor si ignora complet bruma de fapte bune pe care le savarsim, atribuindu-le dorintei noastre de a fi iubiti, apreciati, venerati.

„Caderea” e lina, foaie cu foaie, strat cu strat, personalitatea judecatorului penitent isi decojeste mastile, precum o ceapa stricata. Imaginea initial perfecta se corodeaza; defectele ni se releva pe masura ce Jean isi retraieste temerile si intamplarile ce i-au stirbit respectul de sine si certitudinea valorii sale. In cele din urma, ni se explica, negru pe alb, tehnica meseriei de judecator penitent si intelegem rostul intregii marturisiri: umili si despuiati in fata celui mai aprig judecator, sinele, tocmai am devenit mai marunti decat Jean-Baptiste, contribuind, inca o data, la suita de pacate tipic omenesti.

Finalul e o ultima palma adresata celui invins. E chiar miezul decaderii sale, e momentul de suprema lasitate, nimicul din sufletul sau. Nici macar lirismul elegant al scrierii nu te poate salva. Esti lasat singur, in intuneric, sa-ti admiri pe deplin capodopera.