You are currently browsing the monthly archive for noiembrie 2009.

It’s all nothing but an empty house without you…

I sometimes find myself craving for a certain song from U2’s No Line on the Horizon. I rarely get this organic, unexplainable urge to dwell into such odd-funky-cryptic rhythms like the ones entangled in their latest album, still, now I’m obsessively listening to the song that bears its name.

My first encounter with it was Get on Your Boots, and, I must say, I was mainly perplexed by the confusing mixture of tunes, patched and sewn altogether in a manner that seemed to defy any logic or artistic sense. The new release was carrying the signs of a great disappointment and I immediately acknowledged the challenge the guys brought to their fans, but also the comments these new songs would stir up. However, I could not dismiss my favourite band’s new album based on a fade glimpse onto one particular song. So, for the first time in my life, I sat down listening to an entire album not because I simply wanted to hear some music, but because I wanted to understand its intricacies and the contradictions that baffled me in the beginning.

I don’t remember how many times I shuffled through the songs that day. I just browsed aimlessly waiting for a line, a chord, a beat, something that would „speak to me”. And eventually, when all the hope was lost, a little miracle happened. I remember my heart beat going up when I’ve firstly heard Bono’s voice rising from the little chaos they’ve created:

„I was born…to be with you…”

And from that point on, everything started to make sense.

Magnificent is the closest to the classical U2 sound and makes me wonder whether they’ve always had a hidden love note in every album, or I’m simply misinterpreting their lyrics. The tune resembles a peaceful tribute in a humble tone, sharing the wonders of a long and cherished companionship. It could be the verbalization of a true friendship, or a deep passionate declaration of love, or even the overwhelming joy sensed when singing in front of a million people. The true story behind the lines is lost in a fuzzy description and the result is nothing more than a distilled sensation, a state of mind created through simple, well-balanced images and playful notes. The exhilarating feeling pours into your soul like a drug and sets your imagination free. This song is pure emotion and encompasses a wide range of personal experiences, touching people at a deep inner level. It’s one of the things I like most in U2’s songs: creating a powerful feeling, without displaying any additional narrative details that might distract from its main purpose. It somehow reminds me of Starring at the Sun, but that is simply a personal connection.

The next song, Moment of Surrender, made me pull out a piece of paper from my desk and start taking notes. The enthusiastic beat of the album breaks down to a slower pace. A sad hymn emerging from the dullness of everyday life, from the mundane gestures that neither wipe out the pain, nor reveal it. Of course, they have a story behind it, the one of a drug addict losing faith, but, once again, they prove their talent of transposing emotion itself, instead of providing sad stories.

„Playing with the fire
Until the fire played with me

Wisdom prevails once more through U2’s new songs. At first, I was particularly disturbed by the intrusion of modern pop beats among their classical riffs. The sounds of underground clubs, with house and techno accents, crawled the walls into the streets, bursting into hallucinogenic rock’n’roll mixes. It finally struck me that U2 was singing about a new generation, a new man, with new problems, and definitely one whose taste in music did not meet mine. Unknown Caller revealed this to me with a simple, cynical line:

„Restart and re-boot yourself
You’re free to go
Oh, oh
Shout for joy if you get the chance
Password, you, enter here, right now

Suddenly, I was feeling old, outdated. I had been constantly amazed by their ability to adapt to every generation and all the fashionable music genres embraced along the years, better yet, to incorporate new trends into their unique style. Despite all, it never crossed my mind that, at a certain point, time will surpass me, and I would become obsolete.

„And I sat there waiting for me”

Throughout the following songs, I’ll Go Crazy If I Don’t Go Crazy Tonight, Get on Your Boots, and Stand Up Comedy, the tone becomes sexy, provocative and even demanding. The band seems to ally with the punks and get that party starting. Still, U2 are not some ordinary buddies, they are the older friends that teach you not to do stupid things. The wisdom is subtle and their message is profound. Encouraging love, respect, and also a light-hearted approach on life, they give a lesson about peace and friendship through powerful examples.

„Out from under your beds
C’mon ye people
Stand up for your love

God is love
And love is evolution’s very best day”

Fez – Being Born reiterates the album’s main themes. The discrete oriental influences, the recurrent motifs, the enigmatic lyrics tell the story of the inspiration and countless efforts involved in art creation. The lyrics are definitely my favourite so far.

„A speeding head, a speeding heart
I’m being born, a bleeding start
The engines roar, blood curling wail
Head first then foot
The heart sets sail”

I will not speak about White as Snow. It’s a sad story that you need to listen.

If only a heart could be as white as snow.”

The album continues with the moderate optimism from Breathe and ends with Cedars of Lebanon, a long listing of sufferances, weakness, conflicts whispered in an alarming voice.

„Spent the night trying to make a deadline
Squeezing complicated lives into a simple headline”

Overall, the album tackles a variety of new challenges, related to both composition and style, and, I believe, succeeds in providing a fresh view on U2’s well-known subjects: promoting peace, love and friendship; fighting poverty; protesting against war. Most certainly, the album stands on its own, strongly individualized among their older pieces, and it’s far from being a pale copy of what we used to know. The daring experiments created a psychedelic infusion of pop, rock and funk with exotic notes. The inherent slight inconsistency drawn from the obvious intention of exploring as much as possible does not alter the distinguished traits of U2’s new music. Moreover, the repetitions and recurrent fragments amplify its striking impact on their audience.

I suspect they tried to humour a younger public and introduced a more vivid, easy to grasp approach. The lyrics are simple and straightforward, the beats are fast and heart warming. In spite of the light feeling it creates, this album is not a child’s play. One needs time and patience to thoroughly understand its inner mechanism, while it still remains accessible at a higher level. The rhythms are both stirring and fascinating. They simply grow on you, becoming addictive without being the kind of songs that you end up liking just because you’ve heard it over and over. They just creep open into your soul and linger there until you can feel them truly. Each time you listen, new discoveries are revealed and your perception passes onto a new state of awareness.

Undoubtedly, U2 has lost some of the fans who were delighted by their classical beats. I’m also confident that they gain a few, not many, but important. One thing is for sure, the band has evolved to a new level, and those who can’t chew on this album are simply stuck in a moment…

Cand am aflat despre ce e vorba, primul gand care mi-a trecut prin minte a fost ceva de genu’: „Eu?? Sa abandonez? Eu duc o carte pana la capat! Si mereu citesc lucruri bune, atent recomandate. N-am despre ce sa scriu.” A fost suficienta o privire fugara prin biblioteca si mi-a disparut tot avantul.

Cel mai recent abandon: Gunter Grass, Toba de tinichea, propusa la prima editie BookFrenzy. A fost ceva in raceala frazei germane care nu m-a vrajit deloc. Nu stiu daca voi avea curaj sa citesc vreodata cartea aceasta.

Un alt proiect maret la care am facut o pauza e Ulysses, de James Joyce. Aici sunt ceva mai increzatoare. Deja am atacat povestile sale. Intre timp am vazut putin si Dublinul, nu stiu daca ajuta cu ceva, dar e foarte interesant sa citesti o carte si sa recunosti locurile, strazile, parcurile prin care se plimba protagonistii.

As mai trece aici doua titluri pe care le-am atacat demult si care nu erau de nasul meu la vremea respectiva (asta prin gimnaziu, long time ago): Divina Comedie si Iliada. Pur si simplu, am realizat ca dadeam paginile fara sa inteleg nimic. Nu puteam vizualiza cercurile. Nu intelegeam lupta. O vreme m-am descurcat citind versurile Iliadei cu voce tare, dar am ragusit destul de repede. Acum ma intreb daca am crescut suficient pentru ele.

Din aceeasi perioada mi-a mai ramas undeva infipt in creier Gargantua&Pantagruel, de Rabelais. Grotescul povestii m-a zapacit complet, nu stiam daca sa rad sau sa fiu dezgustata. Si daca sa imi fac griji ca-mi vine sa rad. Cumva am trantit in aceeasi oala si Gulliver, al lui Swift. La fel, abandonat.

Pana acum am insiruit doar carti deosebite, abandonate din cauza incapacitatii mele de a ma adapta textului si de a intelege cu adevarat povestirea. Exista, insa, si un anumit gen pe care nu-l pot suporta. Siropul! Mierea aceea in cantitati excesive care iti aluneca pe gat, te gadila si te irita pana cand, inevitabil, tusesti pana dai tot afara.

Nu ma intelegeti gresit, n-am nimic cu romantismul. Doar ca unii l-au dus prea departe. Mi se nazarise sa iau la rand toata biblioteca alor mei. Nu stiu cum s-a intamplat, mi-a picat in mana tocmai Romain Rolland, Inima vrajita (suna bine, nu?). Citesc acum despre el ca a luat Nobelul, dar sigur nu pentru romanul acesta.

M-am straduit pret de cateva pagini bune sa ignor dragostea ei pentru tata, apoi indragosteala de sora. In cele din urma m-am calmat cand a aparut primul baiat (at least she’s straight, right?!). Dar cand a inceput iar sa se stranga in brate si sa se pupe cu sora-sa, totul intr-o dragalasenie perfecta, nuantat cu ample descrieri ale gesturilor mainilor lor, zau, n-am mai rezistat. As fi dat vina pe traducator, pentru ca nu a ales cu grija substantivele si verbele din sfera iubirii si le-a amestecat in ultimul hal, creand un personaj cu sexualitate incerta. Dar, dupa mai bine de 20 de pagini, inca mi se vorbea despre cat de minunat se simt ele doua impreuna si cat de prietene sunt, totul intr-un limbaj copilaresc si siropos. Am gasit acum un semn la pagina 104. Daca e al meu, pot spune ca am fost viteaza si chiar m-am straduit sa citesc. La toate acestea a pus capac faptul ca detin doar primul volum dintr-o serie de trei. Adica dupa atata chin nu as fi aflat cum se termina, si m-as fi gandit etern la celelalte doua. Sau le-as fi gasit si chinul ar fi reinceput. Sau nu!

L-am intrebat pe tata ce-i cu cartea aia. Mi-a raspuns simplu ca „asa scriu francezii astia”. Mi-a fost suficient sa inteleg ca volumul ratacit in sufrageria noastra a fost o intamplare. Nu stiu ce a vrut sa transmita Rolland, cert este ca planul meu maret de a devora intreaga biblioteca s-a dus pe apa sambetei.

Se pare ca s-a hotarat, luna aceasta citim Doctor Jivago, de Boris Pasternak. Stiu ca nu va fi o lectura usoara, dar tocmai pe asta mizez. Provocarea e mare si cred ca raspunsul va fi pe masura.

Ma vad nevoita sa acord premiul pentru editia care s-a incheiat Claudiei, ea fiind singura care a scris respectand termenul impus initial. Nu vad cum as putea face o evaluare justa a textelor fara a tine cont de acest criteriu, considerand ca mai sunt inca persoane care au citit cartea, dar nu au apucat sa posteze comentariile (da, Andreea, simte-te cu musca pe caciula :p). Asadar, felicitari, Claudia! Discutam noi cum ajunge cartea la tine. 🙂

Despre Caderea lui Albert Camus mai puteti citi aici si aici. Ma bucur ca lumea nu a renuntat la postarea recenziilor. In fond, termenele limita sunt orientative, menite sa mentina un ritm si sa nu ne dea prea mult timp sa ne plictisim. Inca mai sunt curioasa ce aveti de spus.

Am inceput acordarea premiilor pentru a crea o motivatie suplimentara, dar nu as vrea sa transform BookFrenzy intr-o competitie. Primeaza in continuare placerea de a citi si dorinta de a-ti exprima liber ideile, departe de rigoarea unei analize literare. Faptul ca nu v-a impresionat premiul pus la bataie si ca ati citit si scris atunci cand ati dorit, intr-un mod bizar, ma bucura. Desi, recunosc, nu e usor sa tii pasul, facem chestia asta pentru ca putem si pentru ca ne place, nu pentru ca suntem constransi sau dusi cu zaharelul.

Totusi, nu vreau sa renunt inca la premii. Pentru ca termenul limita e 22 decembrie (perioada foarte aglomerata) si pentru ca, de vreo cativa ani incoace, am descoperit ce amuzant e sa fii Mosu’, am decis sa mai ofer o carte. Dar pentru ca nu vreau sa fiti stresati de cat de corect, concis, relevant etc. scrieti, ci astept doar ganduri sincere, izvorate din lectura proaspat incheiata, voi acorda premiul primei persoane care posteaza. Bineinteles, astept ceva mai mult decat „Am terminat cartea! Yuppeee…”. Deocamdata, Mosu’ nu are inspiratie pentru cadourile de anul acesta (dar asta-i alta tragedie, pentru alta poveste), asa ca voi anunta mai tarziu in ce consta premiul.

Mai coacem si alte surprize, dar toate la timpul lor.

Spor la citit!

Nu credeam ca voi ajunge vreodata atat de entuziasmata incat sa adaug pe cineva intr-o fractiune de secunda la lista cu persoane care imi plac. De obicei intorc motivele pe toate fetele si cantaresc indelung. Dar mi-am zis ca vreau sa promovez oamenii deosebiti si gesturile frumoase prin intermediul acestei serii de postari, iar lucrul de care va povestesc acum nu trebuie sa treaca neobservat.

Nu va voi vorbi despre Dan Teodorovici, scriitorul. Asta pentru ca nu i-am citit cartile, nici articolele, si nu ma pot pronunta. Am avut ocazia, acum cateva luni, cand Andreea a propus Celelalte povesti de dragoste la BookFrenzy. Numai ca eu eram prea ocupata sa-mi traiesc mica mea poveste si nu voiam sa imi umbresc fericirea marunta cu o carte despre tristeti in doi.

Astazi, insa, am aflat o frantura din omul care este Dan Teodorovici si, desi nu cunosc nimic mai mult, pot spune ca gestul sau m-a impresionat profund. Se pare ca el a descoperit comentariile Claudiei despre Celelalte povesti si, in ciuda faptului ca recenzia nu era un omagiu adus cartii, ci, dimpotriva, o analiza destul de dura a textului, Dan (daca imi permiteti sa ii spun astfel) a avut taria sa treaca peste orgoliul de moment si sa priveasca situatia calm si obiectiv. Ba chiar a gasit si aspecte pozitive si, mai mult, le-a impartasit cititorilor pe blogul personal.

Am recitit comentariile Claudiei imaginandu-mi ca ar fi vorba despre ceva scris de mine. Sunt subliniate anumite aspecte pozitive, dar criticile sunt, la randul lor, pertinente, atacand diferite aspecte ale textului legate de tema si compozitie. Nu stiu daca nu cumva prima mea reactie ar fi fost sa ma enervez si, apoi, sa ignor complet opinia cititoarei. Ma bucur ca nu s-a intamplat asa. As vrea sa pot avea aceeasi seninatate de care a dat dovada Dan Teodorovici atunci cand primesc critici pentru munca mea. Si nu e vorba de munca de mantuiala, ci de un efort continuu, de ore in sir in care ai dat tot ce-i mai bun din tine, de lucruri in care ai pus trup si suflet si de care te-ai atasat pe veci, de realizari de care esti mandru atunci cand privesti inapoi. Fara indoiala, a scrie o carte, a o publica si a atinge atatia oameni e un proiect de mare anvergura si, oricat de usor ti-ar veni cuvintele intr-o fraza, ajungi sa dedici o mare parte din fiinta ta unui manuscris. Se simte in replica lui Teodorovici ca iubeste textul caruia i-a dat viata si numai astfel imi explic pe deplin interesul sau pentru opiniile cititorilor, indiferent de ce ar avea acestia de spus.

Ati putea afirma ca reactia sa a fost fireasca si aveti mare dreptate. Consider ca trebuie sa remarcam, totusi, momentele in care lucrurile se intampla asa cum trebuie sa se intample, pentru a le deosebi de celelalte.

Iar cu ocazia aceasta i-am descoperit si blogul. Simpatic si relaxant, e numai bun de rasfoit la vreme de plictiseala.

Ieri m-am uitat la asta. Cred ca de acum acesta va fi noul meu stil de invatat cursuri insipide: ma uit la un filmulet amuzant si, cand netul se sufoca, iar pe ecran apare mesajul „buffering…”, mai citesc vreo 4-5 slide-uri. Spre deosebire de alte tactici mai barbare (inchis tv, conexiune, alte carti care nu au legatura cu examenul, scurtcircuitat neuronii de day-dreaming), asta chiar a functionat. Imi mai ramane de vazut cum invat sa rezolv probleme in coordonate sferice si cred ca trec si semestrul asta.

Azi aveam chef sa gatesc, dar a fost nevoie de mine la alte treburi. Prin urmare, acum racai cu unghia niste tempera de pe frunte. Cica e washable, dar se pare ca tre sa freci serios. Ca sa intelegeti, l-am ajutat pe frate-miu sa deseneze artificii. Iar metoda nu e una tocmai eficienta. Cu alte cuvinte, am stropit toata masa, mainile pana la umeri, ca umerii erau acoperiti, bluza, scaunul, tavanul nu l-am verificat inca. Am gustat, am si in ochi, pun pariu ca a ajuns si prin nas. God forbid, tomorrow I might even poop butterflies.

Dar musai, cand se intreprinde o asemenea operatiune trebuie sa cantati, macar in gand:

But don’t worry about a thing, cause every little thing is gonna be alright:

(A se remarca ciornele pentru examen, numai bune de acoperit masa pentru a o feri de stropi.)

Iata si opera:

Nu va arat poze mai frumoase, astea is facute pe intuneric si cu mainile pline de vopsea. Noroc ca setarile erau cat de cat in regula.

Acum realizez ca artificiile alea is cam periculoase. Un acoperis e gata sa ia foc, iar renului i s-a cam afumat coada. Bloody! 😀

„He remembered the books of poetry upon his shelves at home. He had bought them in his bachelor days and many an evening, as he sat in the little room of the hall, he had been tempted to take one down from the bookshelf and read out something to his wife. But shyness had always held him back; and so the books had remained on their shelves. At time he repeated lines to himself and this consoled him.”

James Joyce, Dubliners, A Little Cloud, Penguin Popular Classics, p. 77

Claudia a propus un exercitiu simpatic prin intermediul caruia sa ne cunoastem mai bine. Eu cred ca e menit sa ne faca sa realizam cat de putin citim, in general.

Analizand colectia de titluri pe care am de gand sa le citesc, in comparatie cu bruma celor pe care le-am finalizat, constat ca situatia e cat se poate de sumbra. Majoritatea titlurilor au fost alese in cadrul BookFrenzy, restul ramanand neterminate. Stiam eu ce stiam cand m-am inscris in club.

Asadar, deschid lista cartilor pe care le-am frunzarit anul acesta si sper, in adancul sufletului meu, ca e ceva mai lunga si imi voi aduce aminte pe parcurs si alte titluri:

Am mai primit de la prieteni cateva recomandari interesante:

Ar mai fi cele pe care le citesc momentan:

  • James Joyce, Dubliners, prima sa colectie de povesti, scrise pe cand avea 25 de ani. Fluenta textului si simplitatea istorisirilor te provoaca la lectura, chiar daca esti un cunoscator moderat al limbii engleze.
  • Jerome K. Jerome, Three Men in a Boat, imi face cu ochiul de pe noptiera.

Ce planuri mai am:

  • Le Clezio, Urania, ce promite a fi o lectura interesanta
  • Herman Melville, Moby Dick, ma invart pe langa ea de ceva vreme si tot n-am curaj
  • Sir Arthur Conan Doyle, The Adventures of Sherlock Holmes, pentru ca trebuie sa trecem macar o data in viata prin ceva literatura politista, nu-i asa?
  • si mai bine ma opresc, inainte sa devin prea fantezista…

Ah, si tratatele de statistica si fizica cuantica:

  • just kiddin…let’s not go there!

Luna aceasta titlurile sunt propuse de Cristina. Sunteti invitati la vot. Candidatii sunt, cred, pe masura asteptarilor tuturor.

Desigur, avem restantieri la editia trecuta. Nu-i voi sacai, desi probabil as fi mai eficace. Ii invit sa ne uimeasca prin spiritul critic si maiestria de a inchide in cuvinte emotiile unei lecturi atat de coplesitoare. Premiul a ramas valabil, dar cred ca il veti pierde prin neparticipare. Va anunt de pe acum ca luna viitoare nu va castiga cel mai bun, ci cel mai rapid.



O pata gri intr-un ocean de culoare.

noiembrie 2009