You are currently browsing the monthly archive for octombrie 2009.

„…un fel de gogosi care-s mai bune!!”

Ghiciti voi a cui e definitia…

Leave the dishes.
Let the celery rot in the bottom drawer of the refrigerator
and an earthen scum harden on the kitchen floor.
Leave the black crumbs in the bottom of the toaster.
Throw the cracked bowl out and don’t patch the cup.
Don’t patch anything. Don’t mend. Buy safety pins.
Don’t even sew on a button.

Let the wind have its way, then the earth
that invades as dust and then the dead
foaming up in gray rolls underneath the couch.
Talk to them. Tell them they are welcome.
Don’t keep all the pieces of the puzzles
or the doll’s tiny shoes in pairs, don’t worry
who uses whose toothbrush or if anything
matches, at all.

Except one word to another. Or a thought.
Pursue the authentic-decide first
what is authentic,
then go after it with all your heart.
Your heart, that place
you don’t even think of cleaning out.
That c loset stuffed with savage mementos.

Don’t sort the paper clips from screws from saved baby teeth
or worry if we’re all eating cereal for dinner
again. Don’t answer the telephone, ever,
or weep over anything at all that breaks.
Pink molds will grow within those sealed cartons
in the refrigerator. Accept new forms of life
and talk to the dead
who drift in though the screened windows, who collect
patiently on the tops of food jars and books.

Recycle the mail, don’t read it, don’t read anything
except what destroys
the insulation between yourself and your experience
or what pulls down or what strikes at or what shatters
this ruse you call necessity.

- Louise Erdrich, "Advice to Myself" -

Am capatat obiceiul de a ajunge la pranz acasa, de a ma cocolosi in patul mare si caldut si de a butona telecomanda, cautand un film usor. Cred ca vremea friguroasa e de vina. Azi am descoperit The Last Mimzy, un film slabut si siropos, dar cu cateva puncte care m-au topit:

  1. Analogia cu iepurele demential al Alicei, Through the Looking Glass, ca tot aveam eu o obsesie.
  2. Logo-ul Intel, inscriptionat la nivel atomic, intr-unul din cipurile lui Mimzy (ma intreb cat au cotizat pentru a-si avea numele in film).
  3. O voce inconfundabila si niste versuri reprezentative. Voua va spune ceva?

Mie mi-a reamintit criteriul dupa care iau in considerare originalitatea si valoarea unui artist. Daca ii poti recunoaste opera prin stil, chiar daca nu cunosti o piesa anume (in cazul unui solist se adauga si vocea deosebita),  poti spune ca acela merita toata atentia.

IMG_0003_bufnita_mica

Nu stiu daca e din cauza ca ma fascineaza de multa vreme pasarile astea, dar cred ca m-am atasat de ghemotocul de mai sus mai mult decat de vreun alt matz/pisic/catel/purcel. A dormit la noi peste noapte. Nu va pot spune daca s-a simtit confortabil sau nu, ieri mi s-a parut bolnavior, motaind intruna. Ba chiar a fost surprins si intins pe o parte, cu ghearele in sus (am citit ca le place sa se prefaca). Dimineata era foarte vioi, se uita la noi cu niste ochi mari, cand foarte curiosi si luminosi, cand imbufnati. Cred ca facea pe curajosul, iar ieri ne aratase latura mai lenesa a personalitatii sale.

Nu i-am dat nume, am alintat-o „butina”, pentru ca asa stalcea cuvintele unul dintre copiii acestei familii (grav, nu mai stim care din noi…). Nici nu am mangaiat-o, ca sa n-o stresam prea tare, sau sa ne pierdem vreun deget, Doamne fereste! Parea mai relaxata dimineata, probabil s-a gandit ca daca nu am mancat-o la lasarea intunericului, e in siguranta.

Azi Pufosenia Sa a fost eliberata. Din pacate, nu tocmai in acelasi loc in care a fost gasita, dar ceva imi spune ca se va descurca foarte bine. Sau macar sper asta, dar sunt de fapt ingrijorata. Damn, e doar un ghemotoc de bufnita care mananca soareci!!

Sper sa nu ma intelegeti gresit, imi plac la nebunie animalele astea, dar cred ca locul lor este in salbaticie, nu incurajez defel prin acest text pastrarea lor in captivitate, cu atat mai putin, pe post de animale de companie. Si ca sa va convingeti, iata 10 motive pentru care nu vi le doriti in casa.

Desi… au ceva hipnotizant…IMG_0002_bufnita_spin

Part 1 – Aluatul

Gatitul nu e mare scofala, nu-i asa? Cat de mult poate dura sa faci un aluat de turta dulce? Eu aveam la dispozitie jumatate de ora, hai cu inca 10 minute de rezerva. Altfel, as fi intarziat la curs. Un curs important. Un curs la care am mai lipsit acum 2 saptamani, stim noi de ce…Un curs cu singura persoana nesuferita din tot departamentul. Lasam asta.

Inainte de a incepe povestea, trebuie sa mentionez ca eu nu am bucataria mea (doamne fereste!! nu vreau sa ma gandesc ce dezastru ar fi acolo). Eu o folosesc pe a mamei, atunci cand imi da voie, adica e plecata la serviciu. E de la sine inteles ca imi exercit talentele culinare cu o frecventa moderata. Asadar, spatiul e organizat perfect, dupa regulile mamei, exista de toate, dar… mie imi trebuie o harta… In ultima vreme, insa, am inceput sa le dibui.

Booon, aveam toate ingredientele, pe undeva pe acolo… Tata cumparase unt, era perfect. Reteta incepe cu miere, 250 g. Mie imi trebuie 500, evident, dublam cantitatile, sunt multe guri de hranit. Cotrobai prin camara, gasesc vreo 3 borcane cu miere. Hai ca am inceput cu dreptul. Cu ocazia asta scot de la naftalina cantarul. Mama nu il foloseste, mama are ochi si experienta. Eu ma simt importanta daca am cantar. Cantaresc borcanele, grea e mierea asta!! Miros, gust. Ala mare e de salcam, pun pariu, dupa parfumul discret si culoarea verzuie. Il pastram pentru uns pe paine cu unt, e prea buna. Cea poliflora tre sa mearga mai bine in prajitura. In cele din urma, aleg borcanul cel mai mic si completez cu o lingura din cea mai parfumata. V-am zis ca nu-mi place cum miroase mierea? In afara de cea de salcam, desigur. Deja mirosul imi staruia in creier si ma deranja. Dar imi ziceam ca va fi numai bun pentru turta dulce.

Mai departe! Unt. O reteta care incepe cu miere si unt…Mmmm… Nu poate fi decat minunata. Il incalzesc usor (evident, uitasem sa il scot din frigider mai devreme) si incep sa amestec. Dupa ce obosesc bine imi aduc aminte de scortisoara. This is gettin better and better!! Deschidem sertarul cu mirodenii, stiti voi, orice familie care se respecta are asa ceva. Macar un sertar, sau un dulap intreg, care miroase a vanilie si rom si scortisoara. La mine mai sunt si alte arome, cum ar fi nucsoara, sau condimentele de vin fiert. Ceva rozmarin izolat intr-o punga. Piper pentru o nota mai intepatoare. Aahhh, uite si scortisoara!! Macinata, la plic. Data incerta. Desfac, parca nu prea miroase. Reteta zice o lingurita rasa. Pun pariu ca e vorba de una proaspat macinata. Deci doua, ca dublam cantitatea, n-am uitat, cu varf! Hai inca jumate. Mai scormonesc in sertar, gasesc un plic mai etans, pe care il confundasem initial cu cele de oregano. Hmmm, gettin lucky here! Desfac, miros. UUU!! Intepator, aproape mentolat, taci ca-i bine. Inca jumatate de lingurita. E cam roscata, asa ca boiaua, mai verific o data plicul. Totul e in regula, inca jumatate de lingurita, cu varf! Off, parca tot nu miroase, dar sa nu exageram, totusi. Miros compozitia. Nu simt decat aroma suparatoare de miere. Oare am pus prea putina scortisoara?

Arata bine! Ce mai trebuie? Lapte, 50 ml. Canita lui frate-miu de cand era mic era gradata, parca. Inca e patata de la sucul de morcovi… Fii serioasa! Am masuri mai demne de o gospodina! Gasesc in dulap, masor, torn. Nu mai arata bine. Mierea, untul, si apa din lapte nu se impaca prea bine. Nu-i nimic, rezolvam cu faina.

Next! Ultimul ingredient. Mai am 10 minute la dispozitie. Trebuie sa ma grabesc. Faina. Nu-mi place. Trebuie sa o cern si sa o cantaresc. Nu-mi place si gata. Urasc partea cu cernutul. Se face numai praf peste tot. Prea complicat pentru cele doua maini stangi ale mele. Mai cotrobai prin camara. Hmm, ce-i asta? O punga de 1 kg, gata cantarita. Provenienta si data – incerte. Si uite, e deschisa, dar nu lipseste nimic. O fi uitat de ea. Oh, well, nu tre sa creasca cine stie ce, merge si o faina de calitate mai indoielnica, nu-i asaaaa? Dar mama m-a invatat sa fiu prevazatoare. Hai sa cern, totusi! Iau un castron mare si inalt, torn toata punga in sita. Greu mai e, tot sare in toate partile. Trebuia sa torn mai putina. Ma caznesc o vreme, almost there!! Cand… EEEEEEEEEEEEEkkk!!!!!! Jesus, it’s alive!!!!!!!! Gaaaaaaaaaaaaaaaahh!! Ma dau doi pasi inapoi. Imi trebuie vreo 5 minute sa-mi revin. Nu mai vreau, dau castronul deoparte, arunc tot, sigilez galeata de gunoi. Respir. Incerc sa gasesc o explicatie logica. Nu exista. Vreau la scoala. Nu-mi mai trebuie gatit in vecii vecilor. Deja intarzii. Trebuie sa ma imbrac si sa plec. Dar nu pot lasa bunatate de miere cu unt si cu scortisoara, asa, de izbeliste.

Bun, faina, de la capat. De data asta merg la sigur. Ce bucurie, gasesc vreo 400 g deja cernute intr-un vas. Stiu ca aia e buna, dar m-am fript deja. Deci, cern din nou. E ok. Mai trebuie doar 600g, nu-i grav, I can do it. Iau sacul, cern, cantaresc, mai adaug putin, perfect! A fost usor. N-am murdarit nimic. De ce n-am facut asa de la inceput? Mama ei de punga de 1 kil!

Ahh, amoniu!! Trebuie amestecat in faina, nici o problema inca n-am incorporat-o. Dar unde e? Amintirea borcanului din care am inspirat cand eram mica de-o schioapa si fascinata de prajituri imi da ameteli. Nu mai vreau sa mai cotrobai, nu mai rezist la inca o experienta traumatizanta pe ziua de azi. Bicarbonat de sodiu it is!! Pliculetele de praf de copt, stiu exact unde sunt, in sertarul minune. Unul sau doua? Pe plic zice ca unul e pentru 0,5 kg. Chimia asta-i treaba serioasa. Si daca pun prea mult, macar nu miroase urat ca amoniul. 2-0 pentru Na.

Amestecam, framantam, in reteta scrie cu lingura. Evident, e mai distractiv cu mainile. Gata, incepe sa arate asa cum imi aduceam aminte. Impart aluatul in doua guguloaie mari si il indes in pungi de plastic. Fuga cu tine la frigider, ne vedem maine, dupa ce se leaga bine untul. 😉

E aproape fix. N-am nici o sansa sa ajung la prima ora. Hai macar la al doilea curs, oricum era mai interesant. Deci spalam vase, strangem, stergem. Dau de plicurile cu scortisoara, uitate pe masa. Primul, cel mai slab, miroase acum. Imi aduc aminte ca sunt racita de 2 saptamani si ca nasul meu nu simte nimic. Celalalt plic miroase, in continuare, mentolat. Oare am pus prea multa?

Partea 2 – Coptul

Poate alta data…

PS. Azi am gasit si bicarbonatul de amoniu. Ca sa vezi chestie, uitasem ca il tine in frigider.


Ea se aseza in iarba si isi scoase pantofii. Ii alinie frumos alaturi si isi netezi rochita. Volanasele stateau cuminti, intinse pe pamantul umed. Simtea cum firele de iarba uscata ii intepau usor talpile. Era soare azi, dar frig. Isi dorea, insa, de mult sa stea asa, la aer! Daca ar fi venit acum trei zile i-ar fi fost mai bine. Pe atunci inca nu trecusera ploile. Isi aducea aminte zuruitul frunzelor uscate pe acoperisul cutiutei de carton in care locuia acum. Se desprindeau din copacelul de alaturi si se roteau intr-un vartej nebun deasupra gandurilor ei. Sunau a toamna, a pustiu si a asteptare. Acum ploaia le-a netezit, le-a lipit de trotuare. Arata ca niste pete mari de vopsea galbena, din aceea care anunta tot felul de avertismente si alte pericole. Si sunt peste tot.

Degetele de la picioare ii amorteau treptat. O dureau calcaiele infipte in lutul rece, umezeala ii ajunsese pana la os. Daca n-ar fi avut oja visinie, si-ar fi putut vedea unghiutele vinetii. Si daca ar fi schitat vreun gest, mii de ace i-ar fi invadat membrele, acutizandu-i suferinta, chircindu-i trupul marunt si inghetat. Dar nu voia sa se miste. Ii placea prea mult senzatia de liniste care o inconjura. Aproape nu-si mai simtea greutatea corpului, nici respiratia obositoare. Se spalasera toate, ingrijorari si temeri nedefinite, intrebari, dureri uitate… Nu-si dorea decat sa prelungeasca acea clipa, sa o imparta in mii de momente de fericire mica. Sa inspire portii de soare stirb, mirosind a iarna. Sa isi plece usor genele, caci razele cernute printre crengi au inca o tarie domoala.

Ramase acolo pana cand soarele isi stinse ultimele clipe dincolo de linia zimtata a padurii. Rochia i se lipise de huma si isi pierduse orice forma. Iarba se itea printre degetele rasfirate in aerul limpede. Cativa nori invelisera cerul si, culmea, frigul nu lovise crunt, asa cum s-ar fi asteptat. Dimpotriva, mirosea a noapte de vara. Reminiscente ale unui anotimp pe care-l credea pierdut si uitat. Si nu putu sa faca decat ceea ce o imbia fiecare noapte singuratica si calda. Sa plece. Sa caute. Incet. Fara graba. Un drum. Acasa.

***

[Despre ea…]

…so my friends would know what I’m talking about when I order a Virgin Cuba Libre 😛

Aproape ca ma hotarasem la un titlu pentru premiu. Imi doream „Alice in Wonderland„, dar n-a fost sa fie. Am gasit, in schimb, „Dubliners”, de James Joyce, si „Three Men in a Boat” a lui Jerome K. Jerome (nu stiu de ce, imi place cum suna numele asta), in colectia Penguin Popular Classics. In lipsa de alte idei, una dintre cele doua carti va constitui premiul la BookFrenzy pentru luna aceasta. Deja am inceput sa citesc povestioarele lui Joyce si mi se par foarte accesibile, stilul e curat si usor de urmarit, nu se compara cu Poe, pe care il abordasem fara prea mult succes cu ceva timp in urma.

In caz ca ati uitat, citim „Caderea”, de Camus. Am inceput-o si ma mir ca nu am terminat-o inca, la cat de „mare” e, dar mai avem timp pana pe 20. Imi pare, insa, tare dificil de comentat, de aceea astept cu mare interes deznodamantul acestei luni.

Inca mai caut cartea lui Lewis Carroll, bineinteles, varianta in engleza. Daca aveti vreo idee unde as putea gasi-o, please, please, let me know! Ma leaga foarte multe de romanul acesta. E prima carte pe care am citit-o (prima pe care mi-o amintesc). Nu stiu exact pe ce mi-am inceput ucenicia, intre descifratul surprizelor Turbo si aventurile nesabuite ale Alicei e un vid in memoria mea. Stiu doar ca era vara si aveam vreo 6 ani si nu prea intelegeam povestea aia sucita. Am recitit-o de vreo doua ori de-a lungul anilor si nici acum nu pot spune ca am inteles-o pe deplin. De aceea caut varianta in engleza, presimt ca ar putea fi ceva…lost in translation.

Spor la citit, dar mai ales, la scris! 😉

Nu vreau sa devin sentimentala, dar m-a cam lovit, intrebarea asta. Da, e ultimul an, si scriu postul asta pentru mine, pentru ca nu vreau sa uit ceva. Vreau sa tin minte senzatia asta de scolar lenes si atmosfera somnoroasa din laboratorul de DCD. Si toate cursurile tihnite de care am avut parte pana acum. Si cum am stat azi si ne-am prajit in spatele clusterului. Si cum ma uitam ca un copil prostut si fascinat la toate luminitele si etichetele si cablurile si sigurantele si mufele si multiplexoarele si … si … si stecherele alea mari, ca din desenele cu Dexter.

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

octombrie 2009
L M M J V S D
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Archive