You are currently browsing the monthly archive for septembrie 2009.

…asa, la urma.

Niciodata – dar niciodata!!! – sa nu invatati un neamt sa spuna cuvantul „putin”. Veti fi surprinsi cate variatii periculoase are acest mic termen.

Sunt prea agitata, zilele astea au fost intense si stresante. Si azi mi-au venit in cap o groaza de ganduri nebune, ganduri care trebuie impartasite, ca altfel n-au nici un farmec. Si toti dorm, sau sunt departe, asa ca le voi impratasi oricui are chef sa citeasca.

Primul francez pe care l-am ascultat azi m-a convins ca ei nu au nici cea mai mica intentie de a pronunta corect, in engleza, cuvintele care se scriu asemanator cu echivalentul lor in franceza. La al doilea francez, a fost absolut dureros, ne doream cu totii sa vorbeasca pe limba lui (ca si asa o facea, 9 cuvinte din 10), numai sa nu ne mai tortureze creierele obosite cu trecerea de la o limba straina la alta. Al treilea francez ne-a avertizat de la bun inceput, ca el tot in Franta a studiat. Noi am gustat gluma pe jumatate. Dar dupa ce a inceput sa prezinte…am ramas fermecati. A fost ca la teatru, dar cu interactiune cu publicul. Poate nu toate momentele au fost reusite, dar am ras de cateva ori, ne-am simtit copii, pentru ca primeam lectii de la un copil mai mare, cu parul zburlit. Engleza era impecabila, continutul perfect structurat. L-am ascultat cu interes, cam vreo ora si ceva, fara sa ne plangem ca si-a permis sa isi prelungeasca prelegerea. Poate ca au fost subiecte mai interesante si importante la primele prezentari. Noi nu avem de unde sti, doar el ne-a convins. Ce a urmat, nu a mai contat. Nu aveau cum sa se ridice la inaltimea lui. Iar eu eram prea stresata de cele 5 minute in care trebuia sa vorbesc in fata tuturor. Dar cica a fost bine, eu am strambat putin din nas, dar a fost ok. Copilul nebun care ne vrajise inainte de pauza de pranz si-a facut de cap in continuare, punand intrebari, facand glume, ba chiar s-a asezat si pe o masa care a lesinat in preajma lui, imprastiind toate paharele in cioburi, pe podea. Dar a fost iertat si pentru asta, pt ca a zambit sugubat: „I’m sorry, I was supposed to be the Chairman!” Maine ma duc sa-l intreb de ce dadea din cap la prezentarea mea. Asta daca il prind vreo secunda liber, ca roiesc toti in jurul lui.

In rest, I feel like a pretty face. Nu stiu daca ma ia lumea in serios. Dar nici ei nu-s prea breji. Unul dintre nemti vrea sa invete cuvinte in romana. Ala care, daca bea cafea, se transforma intr-un „Coffee Induced Oscillator”. In seara asta se chinuia sa articuleze ceea ce el numea „propozitia cheie”. Mai exact, iertati-ma daca vi se pare deplasata intrebarea: „Ti-ar placea sa vezi colectia mea de timbre?” Da, stiu. Habar n-am pe cine incearca sa vrajeasca, i-am zis ca la noi nu merge cu din astea. Din pacate pentru el, stie spaniola, asa ca stalceste rau de tot ultima parte despre colectii. L-am invatat varianta mai simpla: „Vrei sa vezi?” Voi ce ziceti, cum altfel sa ajut bietul om? 😀 Maine e randul lui sa ma invete cum suna intrebarea-cheie in germana.

Ce sa va mai zic…un rus are un Canon G10. Cred ca asta spune tot.

Dar azi ar am avut si doza mea de ghinion. Un sfat: daca aveti o geanta mare, in care incap de toate si o carati peste tot, dar daca, intr-o zi, va imbracati frumos, si va luati pantofi cu tocuri, si sunati sa vina un taxi, in momentul in care va urcati in taxi, fiti atenti aicea, nu care cumva sa va lipiti scaietii aia nenorociti de la geanta de ciorapi. Asta mai ales daca sunteti in intarziere. Iar apoi, daca va imaginati ca veti putea fugi 10 min in pauza de cafea sa gasiti alta pereche, sa nu credeti ca vor fi in primul magazin in care intrati. Rugati-va sa gasiti, totusi, ceva, inainte sa epuizati toate optiunile comerciale. Si daca nu sunteti suficient de ghinionisti, as zice sa aveti si grija la stolul de porumbei din piata (bai, de unde au aparut atatia, s-a intunecat cerul si era ca-ntr-un film de Hitchcock).

Si mai vreau sa stiu…Who’s that bitch?? Aia care a crezut ca lumina din lavoar, neonul ala cu senzor de miscare, se aprinde apasand pe intrerupatorul pentru becurile din toalete. Deci chiar vreau sa stiu, ca a facut asta de vreo 2 ori. Prima oara am bajbait vreo 3 min pe intuneric. A doua oara nu m-a prins, dar de fiecare data am primit priviri urate de la altele, crezand ca io is vinovata. Really, dude…cum ai reusit performanta?

Gata, m-am calmat, ma duc sa ma culc. Maine mergem in excursie. Or sa ma intrebe multe chestii legate de istorie. Bleah! De parca as sti asa ceva…

Ii uram bun venit Lianei in clubul nostru. Sa stiti ca fata asta e o curajoasa, si nu doar pentru ca s-a inscris cu atata entuziasm la BookFrenzy. Daca ii cititi posturile, veti intelege ce zic. Deocamdata ea ne-a pregatit o lista delicioasa, eu una n-am citit nici una dintre cartile propuse si am probleme in a ma hotari…Eu cu cine votez?

Asadar, poftiti de votati!

Home alone, no boyfriend, no parents, no real work to do. Luckily, good friends in town, and some peace and quiet to blog more… 😛

So we’ve decided to visit some old places that we kinda missed lately. And we chose the only place in town were they actually serve olives in your martini. And then we took a huge risk and ordered something else. In fact, I really wanted to play it safe and asked for a Mojito. I mean, how bad can you screw a mojito?? It could have too much water…or too much alcohol!!! Well, it seems that…it can get really really REALLY bad. Especially when you don’t add mint leaves. And you pour in mint syrup. A lot of syrup. So much, that you turn a simple drink into an alienish green minty mouthwash. It pairs well with the gin cocktail that tastes just like aftershave:

IMG_0084_crop_small

To make matters worse, the waiter apologized claiming that…he did not create the monstrosity, and that we should order something we know that we like, not just randomly select from his menu. I looked at him, „Honey, I know how a Mojito should taste!!” O_o. As I write this, I realize he probably meant that we should have chosen something that we ACTUALLY tried and we’re pretty sure that we like it the way THEY make it. Martini and olives it is. God knows what would have happened if it weren’t for those olives. I might have ripped his eyes off.

I still remember it. That time when my touch could only hurt you. The things that you loved, the things that made you melt into my arms, they were all nothing but pain. Shiver. Hurt. Pain. And I only stood there besides you, wanting to touch, to feel, to taste. And you there, next to me, ill, weak, wishing all this would vanish, wishing for fresh air and open spaces, wishing for everything to go away, including me, with my irritating need of being close to you. Suffocating…

I had a bad dream last night. Not the kind you would imagine. It seems that fears still linger in the depths of my mind. And I couldn’t tell you on the phone, as we were both in a hurry. And I could not even see you today, for you were away…

Funny how it is. Sad funny. I used to feel you next to me all the time. Holding my hand, your arm circling my waist, your shadow warming my shoulders, your upper lip touching mine. Like a rupture in the world we live in, we’d walk in invisible parallel paths, and only the two of us would know it. But then you left. For a long time. I knew you’d come back, we were both sure of it. Yet, I could not go on another day. It hurt too much. So, I told myself…I started learning, convincing my brain that you’re so far away…That invisible connection between us grew longer, like stretching a piece of thread, thinner and thinner, until it almost faded away from my eyesight. Ever since, any time you leave, no matter how far from me, either a step or two, or a mile, or a world between us, that link remained unchanged. Thin, almost like it’s never been there. Ever since I live in fear that it would break. Ever since, I feel the void separating us. Ever since, I’m crawling through the dark, looking for you.

But I know, no matter how far you’d go, no matter how blind with fury I would be, no matter how lonely and hopeless… that thread is there. Even though I can’t seem to feel it anymore, even though it doesn’t seem to be enough anymore. In spite of all the winters and rains growing on our lips, I am a rock, and I stood here for you all this time. And I’m not going to stop now!

Vi se intampla sa ramaneti cu vreo melodie nesuferita intepenita undeva in creier, playing over and over and over again, pana simtiti ca va vine sa urcati pe pereti si sa-i roadeti? Iata ce fredonez eu pentru a ma vindeca de astfel de enriques, alte gaga (care numai lady nu-s), sau felurite scalambaieli autohtone:

…sau cel putin asa scrie un oarecare Beigbeder intr-una din cartile sale. Se pare ca e la moda sa-l citesti, si am facut-o doar pentru ca o persoana draguta s-a oferit sa imi imprumute cartea (da, Andreea, ne intalnim curand la un suc sa ti-o inapoiez), iar titlul m-a atras. Era o intrebare mai veche…am trecut printr-o perioada in care prea multi prieteni ce implineau 3-4 ani de fericire in doi isi ziceau ramas bun in preajma acestei cifre fatidice.

Asa ca mi-am facut putin timp sa privesc problema si din alt punct de vedere, al celui care paraseste, fara sa priveasca inapoi, fara remuscari, fara regrete. Concluzia: ma doare copacul ce-a murit pentru a se tipari aceasta carte. Iar gandul stivelor adunate in toata lumea imi da ameteli. Cam 2 ore au fost suficiente pentru a epuiza randurile rarefiate, tiparite cu o spatiere ridicola, doar-doar s-ar umple 200 de pagini, iar eseul/nuvela/whatever that is ar trece drept roman, la o prima vedere. Formatul imi aduce aminte de nonsalanta cu care studentii maresc fontul in lucrarea de licenta, numai sa ajunga la numarul de pagini impus. Dar parca nici ei nu o fac chiar asa lata…

Trecand peste risipa de resurse ale biosferei, dau peste risipa de cuvinte. Descrieri pornografice absolut inutile, referirile insistente la alte doua „romane”, ce il preced pe cel de fata, reclama vadita si deranjanta ce diminueaza impactul lecturii, ca un pop-up peste o stire importanta.

Dandu-le si pe acestea la o parte…raman cateva idei stinghere, care m-au facut sa meditez putin asupra problemei. Multa vreme am ezitat sa scriu, sperand ca sentimentele anti-Beigbeder se vor mai potoli, dar n-a fost sa fie. Precum singur o recunoaste, Marc (asa-si zice) este un personaj interesat doar de aparente, incercand sa pastreze imaginea unui petrecaret boem si sociabil. Prin urmare, textul consta intr-un mic moment de introspectie al unui superficial, un tip care insiruie intrebari existentiale despre iubire, fericire, parinti sau…marca de ochelari pe care sa ii poarte la intalnirea cu amanta (p. 97). Caci despre asta e vorba, despre cum a reusit el sa se indragosteasca pana peste urechi, dupa numai 3 ani de casnicie, si despre cum se intalnea pe ascuns cu noua iubita, si cum au trecut ei, vezi Doamne, de ingrozitorul prag psihologic si hormonal al celor 3 ani de convietuire.

Din cate inteleg eu, pentru Beigbeder, dragostea e un fluviu. Te arunci si nu stii niciodata unde te va duce sau cand vei iesi la mal, doar pentru a intra, mai apoi, intr-o noua valtoare. Prin prisma asta, limita celor trei ani, de pasiune, tandrete si plictis, este, oarecum, plauzibila. Pentru el conteaza doar fervoarea inceputului. Faptul ca o relatie nu se mentine la aceleasi cote halucinante de adrenalina e o tragedie. Endorfinele sunt blamate, privite ca un drog menit sa amorteasca simturile, nu sa le starneasca. Mi se pare nepotrivita discriminarea asta intre hormoni. Daca tot restrangem dragostea la o serie de neurotransmitatori, de ce sa ne limitam doar la dopamina si noradrenalina si sa ignoram restul? Dar sa fie vorba de doar atat? Nimic lucid? Nimic dincolo de suita de droguri ce ne inunda creierul? Sa fie iubirea o alegere aleatorie pe care o iei la un moment dat, pentru ca, mai apoi, sa constati ca n-a fost cea mai inspirata? Sa aiba Beigbeder dreptate, ca dragostea aceea mai profunda, ALTCEVA-UL, e doar pentru puturosi care se complac intr-o situatie comoda? Ma-ndoiesc. Daca da, atunci ce te faci cu toate motivele acelea lucide care te fac sa spui „te iubesc”, de unde izvorasc toate lucrurile ce rezista dincolo de hormoni si fluturasi in stomac? Cum ar fi faptul ca alaturi de tine sunt un om mai bun. Sau ca impreuna facem o echipa grozava si ne ducem proiectele la bun sfarsit, fie ca e vorba de o supa de pui, un design pentru o aplicatie, sau un copil. Eu cred sincer ca dragostea e o decizie pe care trebuie sa o iei in fiecare zi. E firesc sa treci totul prin autoanaliza. E firesc sa te intrebi daca ai ales bine. Sa cantaresti toate acele motive care v-au adus impreuna, sa te asiguri ca mai sunt acolo. Sa te intrebi, pentru ca mai apoi sa razi de cat de naiv poti fi sa pui astfel de intrebari inutile. Dragostea dureaza atat timp cat vrei sa dureze. Iar cand unul oboseste, celalalt prinde puteri pentru amandoi. Dar trebuie sa vrei, nu sa privesti mana iubitei ca pe o caracatita moale si sa-ti fie scarba, intrebandu-te cum ai ajuns acolo. Si mai cred ca dragostea e doar o barca, nicidecum fluviul. O barca in care poti vasli singur sau in doi. Si iti ia ceva timp pana inveti ritmul, pana reusesti sa iti armonizezi fortele cu cel de alaturi. Da, am zis bine, dragostea se invata. Nu stiu cum altfel as putea numi trecerea de la senzatia de carne straina ce-ti e aproape la cunoasterea celor mai mici detalii, cum ar fi tremurul degetelor celuilalt atunci cand adoarme, sau gandurile pe jumatate nerostite. Dragostea e, fara indoiala, o experienta de cunoastere, a sinelui si a lumii, prin ochii altcuiva.

Bun, si atunci de ce se termina? De ce a preferat Marc (sau cum l-o fi chemand) altceva? Doar pentru ca era, pur si simplu, alta, asa cum sugera o veche „Arta a conversatiei”? Sau pentru ca noua aparuta i-a rasturnat, efectiv, lumea? Pentru ca era mai nebuna si indrazneata decat isi putea el imagina? Pentru ca noua relatie se dovedea promitatoare…no strings attached, just freelove? Pentru ca oferea o experienta de cunoastere cu adevarat inedita? (Sper ca ati observat eforturile mele de a evita cuvantul „curva”, nu pentru ca ar fi cauzat situatia in sine, ci pentru ca, hmm, cam asta era.) El indragostit cu fervoarea unui adolescent, coplesit de prezenta ei, divortand, renuntand la toate pentru ea. Ea, in continuare casatorita, fara nici un gand de a-si schimba situatia sau iubitii. Au sarbatorit, in cele din urma, cei 3 ani impreuna, avand convingerea ca vor mai urma si altii. Asta pentru ca, in relatia lor nedefinita, fidelitatea, gelozia si plictiseala nu aveau sens. Poti inchina cu seninatate un pahar in cinstea iubitei, dupa ce, cu doar 2 zile in urma, ti-ai descarcat frustrarile pe o oarecare pufoasa Matilda. Iertare, Beigbeder, dar asta nu e iubire. Hai sa-i zicem pasiune, indragosteala? E instinctual si bizar de superficial. Te-ai fi asteptat ca instinctele sa fie intrinsec profunde, dar nu e cazul. Nu avem parte de happy-end. Doar de un personaj care incearca sa se convinga de existenta unui final fericit. Unii au rezistat 3 ani si jumatate, poate chiar patru…O cifra pentru cei ce trec prin iubire fara a sti ce au trait de fapt.

Am simtit putin adevar in spusele lui Jean: „Dragostea dureaza cat trebuie sa dureze. Dar, daca vrei sa dureze, cred ca trebuie sa te obisnuiesti cu gandul ca o sa te plictisesti ca la carte. Trebuie sa-ti gasesti persoana cu care ai chef sa-ti imparti lehamitea. De vreme ce pasiunea eterna nu exista, macar sa cautam o plictiseala agreabila.[…]Ceea ce trebuie, e sa cauti plictiseala, in felul asta vei fi intotdeauna surprins ca nu te ia cu ictis-plictis. Pasiunea nu poate fi „institutionala”, plictiseala e aia care trebuie sa fie starea normala, iar pasiunea, cireasa de pe tort.” (p. 179) Poate cam drastica viziunea lui, dar ceva mai realista decat a amicului sau.

De altfel, cele mai reusite pasaje mi s-au parut cele despre singuratate:

„A fi singur a devenit o boala rusinoasa. De ce oare fuge toata lumea de singuratate? Pentru ca ea te obliga sa cugeti. In zilele noastre, Descartes n-ar mai scrie: „Cuget, deci exist”. Ar spune: „Sunt singur, deci cuget”. Nimeni nu vrea singuratatea, pentru ca ea iti lasa prea mult timp pentru cugetare. Or, cu cat cugeti mai mult, cu atat esti mai inteligent, deci mai trist.” (p. 130)

„Pe vremuri casatoriile rezistau in fata unui foc de paie de genul asta. Azi, casatoriile sunt niste focuri de paie. Societatea in care ne-am nascut este intemeiata pe egoism. Sociologii numesc chestia asta individualism, cand, de fapt, exista un cuvant mai simplu: traim in societatea singuratatii. Nu mai avem familii, nu mai avem sate, nu mai avem Dumnezeu. Inaintasii ne-au eliberat de toate aceste piedici si, in locul lor, au deschis televizorul. Suntem lasati de capul nostru, incapabili sa mai fim interesati de altceva in afara propriului buric.” (p. 185)

Cartea ramane un pretext bun pentru introspectie. Poate am fost cam radicala, nu am reusit sa intru in pielea personajului cum ar fi trebuit. Doar dragostea dureaza trei ani… nu zau?!

Am incercat sa evadam, dar ne-a reusit doar partial. Am avut toate sansele sa ne rupem de lume, dar nu am facut-o. Mai ramasesera ziduri crescute intre noi, oboseli vechi, tristeti de neinteles. Ne-am multumit doar cu o schimbare a rutinei. A fost buna si aceea, dar parca nu ne-am saturat. Ramane promisiunea unui weekend furat, cine stie cand… I might kidnap you someday.

In rest, life kicks in. Nici nu m-am dezmeticit bine si m-am trezit lucrand, muncind… acasa, la bucatarie, dar si in fata calculatorului. E spre binele meu, stiu, am o groaza de avantaje din intamplarea asta, dar parca tare bine ar mai fi prins o saptamana de lenevit si fofilat prin parcuri.

In rest, pink matches purple:

degetele

Definitely. Not.

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

septembrie 2009
L M M J V S D
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

Archive