Aveam mereu impresia ca niste ani buni de viata, in care cresti, inveti, traiesti, suferi, te bucuri, iubesti, uiti, ierti, capeti si castigi, te ajuta sa atingi un oarecare grad de maturitate. Nimic mai putin adevarat. Nici cei cativa ani de facultate, nici cea mai serioasa relatie din lume, nici bucuriile, nici dezamagirile – nimic nu sterge cu adevarat stangacia cu care ne taraim pasii prin lume. Din ce in ce mai mult, imi dau seama ca, daca m-ai lasa uitarii acum, as redeveni copilul neputincios care se zbatea sa iasa la lumina atunci cand m-ai cunoscut.

Aceleasi temeri, aceeasi timiditate, aceeasi nesiguranta ar pune stapanire pe mine. Si atunci, cine sunt eu sa spun altora ce sa faca (revin, pentru a cata oara, la aceasta problema). Zilele acestea am spus de multe ori „Fa asa!” cu o certitudine care, poate, a spulberat niste vise, a frant niste sperante. Sper sa nu fiu inteleasa gresit, nu detin nici un adevar absolut si, de cele mai multe ori, gresesc. Dar prefer sa dau glas unor ganduri pe care, cred, v-ar fi teama sa le rostiti. De veti avea curajul sa le urmati, sau va veti convinge tocmai de opusul lor, e alegerea voastra, si eu nu pot decat sa o sustin. Intr-un singur lucru am incredere: faptul ca deciziile dificile sunt luate in sufletul nostru inca dinainte de a rosti clar optiunile. Le avem in sange, amestecate cu amintiri si lucruri mostenite de la parinti. Iar perioada aceea de „Doamne, oare ce sa fac?!” e doar incercarea noastra disperata de a ne obisnui cu alegerea pe care am facut-o fara sa stim. Poate ne-ar fi mai simplu daca am intelege lucrul acesta si am actiona in consecinta. Poate asa nu ne-am intreba de 10 ori daca sa dam un telefon, sau daca se gandeste la noi, sau daca nu l-am stresat sau sufocat cu mesajele noastre. Poate n-am tremura nestiind ce sa ii zicem, desi acasa am repetat de o mie de ori toate lucrurile frumoase de pe lumea asta. Intotdeauna am fost sincera, chiar daca aveam ceva de criticat sau, dimpotriva, de laudat. Mereu am speriat oamenii facand asta si, poate, i-am indus in eroare, crezand ca urmaresc ceva. Dar n-am de gand sa-mi schimb felul de a fi. Pentru ca cei ce meritau au inteles, si au ramas prin preajma. Dar oare n-ar fi mai simplu daca am putea spune tot ce avem pe suflet fara teama de a fi ridiculizati?

Astept toamna ca pe un dar. Sa ne fie casa si culcus, sa stam beti, prinsi intre vara si frig. Sa o luam de la capat, ca-ntotdeuna, alungati, hamesiti. Proscrisi.

Orasul mi-a ramas stramb, ca o coaja de nuca.