…sau cel putin asa scrie un oarecare Beigbeder intr-una din cartile sale. Se pare ca e la moda sa-l citesti, si am facut-o doar pentru ca o persoana draguta s-a oferit sa imi imprumute cartea (da, Andreea, ne intalnim curand la un suc sa ti-o inapoiez), iar titlul m-a atras. Era o intrebare mai veche…am trecut printr-o perioada in care prea multi prieteni ce implineau 3-4 ani de fericire in doi isi ziceau ramas bun in preajma acestei cifre fatidice.

Asa ca mi-am facut putin timp sa privesc problema si din alt punct de vedere, al celui care paraseste, fara sa priveasca inapoi, fara remuscari, fara regrete. Concluzia: ma doare copacul ce-a murit pentru a se tipari aceasta carte. Iar gandul stivelor adunate in toata lumea imi da ameteli. Cam 2 ore au fost suficiente pentru a epuiza randurile rarefiate, tiparite cu o spatiere ridicola, doar-doar s-ar umple 200 de pagini, iar eseul/nuvela/whatever that is ar trece drept roman, la o prima vedere. Formatul imi aduce aminte de nonsalanta cu care studentii maresc fontul in lucrarea de licenta, numai sa ajunga la numarul de pagini impus. Dar parca nici ei nu o fac chiar asa lata…

Trecand peste risipa de resurse ale biosferei, dau peste risipa de cuvinte. Descrieri pornografice absolut inutile, referirile insistente la alte doua „romane”, ce il preced pe cel de fata, reclama vadita si deranjanta ce diminueaza impactul lecturii, ca un pop-up peste o stire importanta.

Dandu-le si pe acestea la o parte…raman cateva idei stinghere, care m-au facut sa meditez putin asupra problemei. Multa vreme am ezitat sa scriu, sperand ca sentimentele anti-Beigbeder se vor mai potoli, dar n-a fost sa fie. Precum singur o recunoaste, Marc (asa-si zice) este un personaj interesat doar de aparente, incercand sa pastreze imaginea unui petrecaret boem si sociabil. Prin urmare, textul consta intr-un mic moment de introspectie al unui superficial, un tip care insiruie intrebari existentiale despre iubire, fericire, parinti sau…marca de ochelari pe care sa ii poarte la intalnirea cu amanta (p. 97). Caci despre asta e vorba, despre cum a reusit el sa se indragosteasca pana peste urechi, dupa numai 3 ani de casnicie, si despre cum se intalnea pe ascuns cu noua iubita, si cum au trecut ei, vezi Doamne, de ingrozitorul prag psihologic si hormonal al celor 3 ani de convietuire.

Din cate inteleg eu, pentru Beigbeder, dragostea e un fluviu. Te arunci si nu stii niciodata unde te va duce sau cand vei iesi la mal, doar pentru a intra, mai apoi, intr-o noua valtoare. Prin prisma asta, limita celor trei ani, de pasiune, tandrete si plictis, este, oarecum, plauzibila. Pentru el conteaza doar fervoarea inceputului. Faptul ca o relatie nu se mentine la aceleasi cote halucinante de adrenalina e o tragedie. Endorfinele sunt blamate, privite ca un drog menit sa amorteasca simturile, nu sa le starneasca. Mi se pare nepotrivita discriminarea asta intre hormoni. Daca tot restrangem dragostea la o serie de neurotransmitatori, de ce sa ne limitam doar la dopamina si noradrenalina si sa ignoram restul? Dar sa fie vorba de doar atat? Nimic lucid? Nimic dincolo de suita de droguri ce ne inunda creierul? Sa fie iubirea o alegere aleatorie pe care o iei la un moment dat, pentru ca, mai apoi, sa constati ca n-a fost cea mai inspirata? Sa aiba Beigbeder dreptate, ca dragostea aceea mai profunda, ALTCEVA-UL, e doar pentru puturosi care se complac intr-o situatie comoda? Ma-ndoiesc. Daca da, atunci ce te faci cu toate motivele acelea lucide care te fac sa spui „te iubesc”, de unde izvorasc toate lucrurile ce rezista dincolo de hormoni si fluturasi in stomac? Cum ar fi faptul ca alaturi de tine sunt un om mai bun. Sau ca impreuna facem o echipa grozava si ne ducem proiectele la bun sfarsit, fie ca e vorba de o supa de pui, un design pentru o aplicatie, sau un copil. Eu cred sincer ca dragostea e o decizie pe care trebuie sa o iei in fiecare zi. E firesc sa treci totul prin autoanaliza. E firesc sa te intrebi daca ai ales bine. Sa cantaresti toate acele motive care v-au adus impreuna, sa te asiguri ca mai sunt acolo. Sa te intrebi, pentru ca mai apoi sa razi de cat de naiv poti fi sa pui astfel de intrebari inutile. Dragostea dureaza atat timp cat vrei sa dureze. Iar cand unul oboseste, celalalt prinde puteri pentru amandoi. Dar trebuie sa vrei, nu sa privesti mana iubitei ca pe o caracatita moale si sa-ti fie scarba, intrebandu-te cum ai ajuns acolo. Si mai cred ca dragostea e doar o barca, nicidecum fluviul. O barca in care poti vasli singur sau in doi. Si iti ia ceva timp pana inveti ritmul, pana reusesti sa iti armonizezi fortele cu cel de alaturi. Da, am zis bine, dragostea se invata. Nu stiu cum altfel as putea numi trecerea de la senzatia de carne straina ce-ti e aproape la cunoasterea celor mai mici detalii, cum ar fi tremurul degetelor celuilalt atunci cand adoarme, sau gandurile pe jumatate nerostite. Dragostea e, fara indoiala, o experienta de cunoastere, a sinelui si a lumii, prin ochii altcuiva.

Bun, si atunci de ce se termina? De ce a preferat Marc (sau cum l-o fi chemand) altceva? Doar pentru ca era, pur si simplu, alta, asa cum sugera o veche „Arta a conversatiei”? Sau pentru ca noua aparuta i-a rasturnat, efectiv, lumea? Pentru ca era mai nebuna si indrazneata decat isi putea el imagina? Pentru ca noua relatie se dovedea promitatoare…no strings attached, just freelove? Pentru ca oferea o experienta de cunoastere cu adevarat inedita? (Sper ca ati observat eforturile mele de a evita cuvantul „curva”, nu pentru ca ar fi cauzat situatia in sine, ci pentru ca, hmm, cam asta era.) El indragostit cu fervoarea unui adolescent, coplesit de prezenta ei, divortand, renuntand la toate pentru ea. Ea, in continuare casatorita, fara nici un gand de a-si schimba situatia sau iubitii. Au sarbatorit, in cele din urma, cei 3 ani impreuna, avand convingerea ca vor mai urma si altii. Asta pentru ca, in relatia lor nedefinita, fidelitatea, gelozia si plictiseala nu aveau sens. Poti inchina cu seninatate un pahar in cinstea iubitei, dupa ce, cu doar 2 zile in urma, ti-ai descarcat frustrarile pe o oarecare pufoasa Matilda. Iertare, Beigbeder, dar asta nu e iubire. Hai sa-i zicem pasiune, indragosteala? E instinctual si bizar de superficial. Te-ai fi asteptat ca instinctele sa fie intrinsec profunde, dar nu e cazul. Nu avem parte de happy-end. Doar de un personaj care incearca sa se convinga de existenta unui final fericit. Unii au rezistat 3 ani si jumatate, poate chiar patru…O cifra pentru cei ce trec prin iubire fara a sti ce au trait de fapt.

Am simtit putin adevar in spusele lui Jean: „Dragostea dureaza cat trebuie sa dureze. Dar, daca vrei sa dureze, cred ca trebuie sa te obisnuiesti cu gandul ca o sa te plictisesti ca la carte. Trebuie sa-ti gasesti persoana cu care ai chef sa-ti imparti lehamitea. De vreme ce pasiunea eterna nu exista, macar sa cautam o plictiseala agreabila.[…]Ceea ce trebuie, e sa cauti plictiseala, in felul asta vei fi intotdeauna surprins ca nu te ia cu ictis-plictis. Pasiunea nu poate fi „institutionala”, plictiseala e aia care trebuie sa fie starea normala, iar pasiunea, cireasa de pe tort.” (p. 179) Poate cam drastica viziunea lui, dar ceva mai realista decat a amicului sau.

De altfel, cele mai reusite pasaje mi s-au parut cele despre singuratate:

„A fi singur a devenit o boala rusinoasa. De ce oare fuge toata lumea de singuratate? Pentru ca ea te obliga sa cugeti. In zilele noastre, Descartes n-ar mai scrie: „Cuget, deci exist”. Ar spune: „Sunt singur, deci cuget”. Nimeni nu vrea singuratatea, pentru ca ea iti lasa prea mult timp pentru cugetare. Or, cu cat cugeti mai mult, cu atat esti mai inteligent, deci mai trist.” (p. 130)

„Pe vremuri casatoriile rezistau in fata unui foc de paie de genul asta. Azi, casatoriile sunt niste focuri de paie. Societatea in care ne-am nascut este intemeiata pe egoism. Sociologii numesc chestia asta individualism, cand, de fapt, exista un cuvant mai simplu: traim in societatea singuratatii. Nu mai avem familii, nu mai avem sate, nu mai avem Dumnezeu. Inaintasii ne-au eliberat de toate aceste piedici si, in locul lor, au deschis televizorul. Suntem lasati de capul nostru, incapabili sa mai fim interesati de altceva in afara propriului buric.” (p. 185)

Cartea ramane un pretext bun pentru introspectie. Poate am fost cam radicala, nu am reusit sa intru in pielea personajului cum ar fi trebuit. Doar dragostea dureaza trei ani… nu zau?!