You are currently browsing the monthly archive for august 2009.

…let the words flow like a river of thoughts, like a stream of dreams through the midst of the desert. Let them come to me, embrace me, hold me, as I have fallen and lost my compass, and there’s a long way ahead and a long walk beneath, and my hopes have shuttered to the ground.

Scream them to me, let me hear them… wrong, right, good or bad, simple, impossible words. Cause I have missed my trail, and with it, you and your being. Cause all I see are the dark apparitions of my fears, and there’s nothing, absolutely nothing here, to take them away. Not even the void would suck them into nothingness.

There are, however, your tiny words that could tear this emptiness, words that can fill up the room, when your presence is demanded by anguishing demons craving your flesh, yet absurd reasons prevent your face from being adorned in my eyesight.

Weave those words into a string of stems and wrap it tight around my ankle. Hold me to the ground before I reach out and waste myself in the thin air of misery. Touch my skin like the snake insidiously encircles the leg of the sleeping Bedouin, and then never let me go.

PS. For all those who miss somebody today...

Toata lumea ii stia pantofii albastri. Aparusera de ne-unde in oraselul lor alb, dintr-o coasta a marii. Ii recunoasteau de departe si mersul nitel saltat, cu gambele unduite a mirare. Intr-o zi, fata se destepta somnoroasa in camera sa alba. Trecusera deja 4 saptamani minunate de cand se afla in micul orasel si, pana atunci, incercase sa se bucure din plin de toate minunatiile acestui loc binecuvantat de zei.

Dar astazi era o zi ce merita stearsa din calendar. Se ridica ametita la marginea patului. Sunt unele zile in care iti doresti sa fii invizibila, chiar fara un motiv anume. Zile in care nu esti tu, zile care se cunosc inca de dimineata, in care te trezesti cu sentimentul ca te-ai transformat in cioburile unei vaze de portelan, sau in piesele risipite si calcate in picioare ale unui puzzle mult prea complicat. Foarte prost momentul pentru o astfel de zi, pentru ca astazi era programata intalnirea, motivul real al aparitiei sale misterioase in zona. Se uita lenesa la ceas. Pana la 2:00 mai era suficient timp pentru a-si aduna si lipi bucatelele de suflet destramat.

Cu ce sa inceapa? Spala dintii, fara sa gandeasca prea mult. Isi simtea buzele crapate si pielea fetei aspra, uscata, ca dupa o noapte de febra. In acelasi timp, glandele submandibulare isi faceau din plin datoria, sub actiunea pastei usor astringente. O senzatie de…wet&dry…uscaciune si inec, in acelasi timp. Zambi amar. Exact la fel de ravasita se trezea in dimineti albe de iubire. Dar atunci avea cine sa aiba grija de ea, sa stranga bucatelele si sa le sarute la loc, intr-un intreg mai luminos. La fel se simte, probabil, si calatorul insetat in desert care primeste un pumn de apa de la un beduin milostiv. Dar astazi nu avea pe nimeni sa inchida ranile.

Isi facu un ceai, ca sa inceapa ziua. Negru. Inspira adanc aroma subtila de portocala si se gandi ca nu poate trai fara ceaiul ei preferat, dar realiza imediat ca il bea pentru prima oara, de cand a poposit aici. A fost prea frumos, sa regasesti locurile dragi, dupa atata timp. Casutele albe, acoperind coasta, cubulete asezate in joaca, ascunzand tot atatea priviri curioase. Crevetii si pestele la gratar, servit pe terasa,la tarm. Scarile din piatra tocita, urcand jucaus printre ziduri. Valurile reci spaland nisipul plajei din sud…Numai oamenii…doar oamenii…la ei nu putea ajunge, nu-i putea gusta. O priveau suspiciosi, pastrand distanta. Pesemne au uitat ca si ea fusese de-a lor. Intr-un fel. Poate ca si pantofii albastri, cu toc, prea incomozi pentru locurile acestea, prea pretentiosi pentru sufletele lor curate, ridicasera un zid de neincredere. Poate ca aspectul ei de papusa coborata din revistele de moda nu era pe gustul lor. In acelasi timp, pantofii inalti impuneau respect tuturor locuitorilor din oras si o scuteau pe ea de explicatii inutile. In orice caz, astazi ii era groaznic dor de povestile lor.

Ii trecu prin cap ca ar trebui sa fie frumoasa azi. Simtea nevoia sa fie stapana pe sine, pe gandurile si trupul sau. Numai asa avea sorti de izbanda. Desi cerinta era simpla, „obtine un procentaj cat mai mare!!”, dintr-o data nimic nu i se mai paru simplu. Oare ce sa imbrace? Intra in baie si se aseza pe marginea cazii, neputincioasa. Hai, inca un pas… Fara sa mai stea mult pe ganduri, incepu sa se epileze, incet, meticulos. E oarecum amuzant, exact lucrurile care solicita timp si efort, care, de multe ori nu ne plac, si pe care le facem doar pentru a fi mai placute de cei din jur, exact acelea ne fac sa ne simtim mai femei in momentele in care viata pare sa ne fi invins. Fiecare centimetru de piele neteda, fondul de ten si fardurile insirate pe etajera, periuta de unghii, buretele de baie furat din adancurile marii, toate gesturile marunte care ne umplu inutil viata si ne toaca timpul doar ca sa parem…mai frumoase. Asta si spalatul vaselor pana uiti de tine. Se amuza putin, nu intelegea cum vine asta cu spalatul vaselor, stia doar ca o face rar si ii da o senzatie de implinire pe care feminista din ea nu si-o poate explica. Invarti rozeta de apa rece si lasa stropii sa ii calmeze furnicaturile ce-i increteau pielea.

In curand buricele degetelor de la picioare incepura sa se zbarceasca usor in apa calduta. Zambi, caci isi aminti de mainile tantei Ana. Tante Ana locuia in oras pe cand ea era doar o copila, nu implinise nici 6 ani macar. Pe atunci, hala de peste si piata de langa port ii tinusera loc de dadaca. Tatal ei era mereu ocupat cu livrarea marfii, cu cifre, taxe, reparatii, asigurari, costuri, profituri, furtuni, clienti si furnizori. Ea alerga de colo-colo, intr-o rochita rosie, gogosar, topaia printre lazile uriase pline de peste, printre picioarele pescarilor obositi si se impleticea printre fustele vanzatoarelor din piata; zambea cu toti dintii pescarului stirb si batran care ii facea cadou, de fiecare data, o noua scoica, una mai frumoasa ca alta.

Tante Ana avea palmele moi, incredibil de fine pentru cat de mult muncea. Statea toata ziua cu mainile in apa cu gheata, curatand si impartind pesti si alte delicatese marine cumparatorilor pofticiosi. De asta degetele erau moi si incretite. Iar cand se uscau, capatau o asprime prafoasa, albicioasa…wet&dry, exact asa era atingerea manilor sale. Spalatul cu sare de lamaie era gestul de suprema feminitate. Asta si apa de trandafiri pe care o descoperise cotrobaind prin camera de dormit a femeii. In bunatatea ei, a facut cadou sticluta aromata unei copile care abia acum, aproape 20 de ani mai tarziu, intelegea gestul in profunzimea lui. Iesi din cada si intinse mana spre cutia cu lotiune hidratanta. Pe atunci nu percepea ce inseamna chinul de a curata mirosul de peste si petele de ulei depuse pe doua maini ce nu cunosc altceva decat munca. Nici cat de pretioase puteau fi unele lucruri in capatul acesta de lume. Isi aducea bine aminte margelele din coral rosu, aduse bob cu bob de omul ei de prin peregrinarile sale pe mare. Asa-i zicea, „omul ei”, si purta cu mandrie colierul in zilele de sarbatoare. N-o fi asta iubire adevarata? Copila era convinsa ca boabele de margean sunt magice. In rest, tante Ana nu mai pastra mult din amintirea celei ce fusese in tinerete. Patru copii si o viata de munca ii ingrosasera talia, culorile in care se imbraca erau triste, imaginea ei, intre lazile cu peste, nu te-ar fi dus cu gandul la o femeie frumoasa. Si totusi, tante Ana era o femeie fericita. Frumusetea si feminitatea ei izvorau din altceva, dintr-o bunatate fara margini, amestecata cu putina copilarie si o pricepere iesita din comun. Ea era sincera si modesta, in felul ei de a fi, asa cum sunt toti oamenii pe aici. Cu sclipiri in ochi, desculti, pe pietrele incinse, muncind impreuna si bucurandu-se de micul lor colt de rai.

Avea taraba asezata in capatul pietei, spre strada cea mare. Locuia vis-a-vis, doua case mai la deal. Asta ii permitea sa aduca mereu bunatati pentru copila firava care o vizita aproape in fiecare zi: inele gumoase de calamar si scoici pane. Hmmm…nimeni nu face scoici cu vin si taitei lungi si subtiri, tavaliti prin unt, mai bine decat tante Ana. Iubea copiii si iubea sa fie copil, alaturi de ei. Intr-o zi fetei ii placuse un homar mai vioi si s-a rugat cu lacrimi in ochi de tante Ana sa i-l pastreze. Asa ca femeia i l-a asezat intr-un lighean si a lasat-o sa se joace. O trimitea din cand in cand in port, dupa apa sarata, numai buna pentru sarmanul crustaceu. Inca mai simtea emotia acelor drumuri, de la taraba pana pe chei, cu galetusa in mana, speriata ca pana sa se intoarca tante Ana l-ar fi putut vinde. Dar cuvantul ei era de nezdruncinat. Spre seara, au mers amandoua pe plaja din sud, sa-l elibereze in valurile inspumate.

Ohh, plaja din sud…salbateca…pustie…periculoasa pentru aventurosi. Stancile din larg erau o capcana sigura. Nisipul era, insa, de o culoare terna, amintind de rocile vulcanice, iar valurile aveau ceva hipnotic in leganarea lor franta. Plaja aceea ii fusese refugiu in clipele de singuratate. Acolo alerga pentru a uita de sine. Acolo plansese intr-o seara pentru ca nu putea deveni sirena, urandu-si picioarele netede si dorindu-si nespus solzi si inotatoare. Acolo il ascultase pe nenea, omul tantei Ana, spunand povesti incredibile despre orase din adancuri si sirene cu pielea stravezie. Omul ei era marinar adevarat, nu pescar, strabatuse marile in lung si-n lat, vazuse tari neinchipuite, iar acum isi traia batranetile pufaind din pipa si band ceai cu rom. La auzul vorbelor sale, tante Ana zambea sugubat. Stia ea mai bine cine e sirena omului sau. Dar eu cascam gura la povestile lui si plangeam izbind valurile cu pumnii pentru ca nu pot trai si eu lucruri la fel de extraordinare. Tot acolo…pe plaja din sud…am furat primul sarut…de la un baiat descult cu ochi caprui si par carliontat si castaniu. Si tot acolo fugeam cand tata uita de mine, doar ca sa-l sperii si sa-l fac sa ma caute. Bineinteles, ma gasea de fiecare data. Iar acum, , isi spuse, in timp ce isi pudra usor obrajii, sunt intr-o calatorie de afaceri. Si am de negociat un numar. Azi, la 2:00. Atat de simplu…

Inima i se stranse. Stia ca aici e sfarsitul, partenerii tatalui sau hotarasera ca nu mai pot administra zona. Noii proprietari aveau planuri mari de extindere. Zona era prea stramta pentru turisti, insuficienti pentru a constitui un profit atractiv. Locuri pentru noi constructii nu prea mai existau, decat in zona pietei si in sud, in dreptul plajei de vis. Tante Ana si omul ei se topisera demult printre amintiri. Baiatul cu ochi caprui parasise oraselul, la fel si prietenii sai. Copiii nu mai alergau tipand pe strazi, nici nu mai topaiau desculti prin balti in zilele cu ploaie. Captura era mai saraca, iar metodele asa-zis eficiente nu faceau decat sa distruga iremediabil fauna marina. Fata isi opri un oftat si incerca sa treaca in revista si partile bune. Progresul, ce-i cu melancolia asta? Sperantele oamenilor…daca isi doreau altceva decat ea?? Locul acesta merita sa fremete iar de viata, lucrurile se vor aranja curand de la sine…In zadar, oricat s-ar fi chinuit, amintirea valurilor albe spaland stancile negre din sud ii bantuia gandurile. Nisip si gand intarziat…ce-ar mai fi de zis acum?

Se facuse aproape 1:00. Lua la intamplare o rochita inflorata din dulap si o trase usor peste trupu-i subtire. Se privi in oglinda, incercand sa-si faca putin curaj. E doar o intalnire de afaceri si o suma. Trei barbati pe care trebuie sa-i convingi ca locul acesta merita mai mult. Mai multi bani, fireste. Esti femeie, frumoasa. Cumva asta poate fi un avantaj. Si e o zi buna. Pana la urma, ce-o fi o fi…

Incalta pantofii albastri cu toc si iesi din casa fara sa mai priveasca in urma. Pe scarile din piatra incalzita la soare se auzea clar si raspicat sunetul tocurilor ei. Perechi de ochi curiosi ii urmareau unduirea din spatele perdelelor. Iar fiecare pas al sau pecetluia soarta micului orasel alb…

Nu pot lasa ziua de azi sa treaca asa, fara sa o adaug in calendar. Un zodiac prafuit spunea ca august e luna in care ar fi trebuit sa ma nasc. Nu era nevoie, ma multumesc si cu ce am. Totusi, miezul asta de vara se numara printre momentele mele preferate. Si am lucrat/stat locului cam multa vreme vacanta asta. Planuim o evadare…

IMG_9433_small

IMG_9434_small

IMG_9436_small

IMG_9441_small

IMG_9448_small

IMG_9445_small

IMG_9449_small

IMG_9455_small

IMG_9467_small

IMG_9461_small

Motto

„Then as it was, then again it will be
An’ though the course may change sometimes
Rivers always reach the sea”

happy-feet

Am scris deja 3 inceputuri pentru postul asta si le-am sters pe fiecare. Singurul lucru cert e ca am un motto, mai mult sau mai putin inspirat. L-am scris azi pe o felicitare si sper ca persoanele care au primit-o sa aprecieze gandurile mele bune. Despre ce vreau sa va vorbesc in postul asta? Nu stiu… Despre cosmaruri? Despre nunti? Despre cartea la moda a lui Beigbeder care zice ca dragostea dureaza numai trei ani? Nu, nimic din toate astea, si, totusi, cate ceva din fiecare.

Trebuie sa recunosc, am devenit hipersensibila, adica cheesy, adica ma emotionez asa, la lucruri care ma lasau rece de obicei. Azi am intrat zambind fals, mi s-a parut totul o formalitate. Si mi se parea ca toti ceilalti zambesc fals. Pe parcurs, insa, ne-am trezit cu totii razand din toata inima, cred ca nu mai fusesem demult impreuna si ne era dor, fara sa o stim. As da vina si pe playlist-ul-bun-de-pus-la-rana incropit de Bogdan. Btw, nu stiu daca l-am vazut pe Bogdan vreodata mai zambaret, ma asteptam sa il gasesc schimonosit, asteptand sa se termine cat mai repede toata tarasenia si sa plece toti acasa. Cred ca jocul l-a prins si pe el, insa. We’re all doomed, who’s next??!!

Alt moment in care m-am emotionat asa, din senin…acum vreo doua saptamani, in biserica. Am realizat brusc ca e, poate, prima cununie la care particip care are, cu adevarat, o semnificatie deosebita pentru cei doi copii carati de mana de nasi si parinti. In plus, copila aia nebuna mi-a fost sora vreo cateva veri frumoase, iar acum nu-mi venea sa cred ce se intampla. Am I getting old?

Mi-o aduc aminte pe bunica spunandu-mi, atunci cand aveam 16 ani, ca se uita la mine si ii vine sa planga, nu poate crede ca s-a casatorit pe cand era o copila. Ma gandesc sa ii zic data viitoare cand o vad ca a facut cel mai bine, casatoria e un lucru pentru copii, ei arata frumos in alb, si tot ei au destule vise si forta sa o transforme in ceva real si fericit.

I’m thinking of buying a stairway to heaven…

Claudia mi se plangea intr-o zi ca e mai greu sa dai de oameni noi si ca se simte singura, acum ca ne-am mutat in casa numita wordpress.com. Pentru a-i mai alina plictiseala mi-am propus sa scriu cate un post despre oamenii care ma incanta de ceva vreme, oameni minunati, cu idei superbe; oameni care, de fapt, nu au nevoie de nici o prezentare si care, majoritatea, nici nu stiu de existenta mea. Cu toate acestea, inaugurez o noua categorie ce va cuprinde sursele mele de inspiratie sau amuzament si ma va conduce, inevitabil, spre concluzia ca am o mare problema: petrec prea mult timp citind bloguri. Mai are cineva problema asta?

alexunu thoughts

Asadar, incep cu o pustoaica foarte simpatica, recunoscuta pentru fotografiile sale minunate. Eu am descoperit-o altfel, intr-o perioada in care imi scriam povestea si eram fascinata de aripi si cautari. Imi doream foarte mult sa citesc si, cautand, am gasit-o pe Lo, o fetita care poate sa zboare fara aripi, asa cum visasem mai demult, cand eram mica. Imaginea leaganelor prinse de tavan, intr-o mansarda pustie, m-a lovit ca o amintire confuza, pierduta, uitata, si regasita acum intr-un mod miraculos. Din pacate prea rare, scrierile Alexandrei Sandu aduc, totusi, suficienta prospetime si o stare de visare contagioasa, ce te invadeaza cu entuziasmul ei copilaresc. Unele povesti sfideaza realul prin apropierea de perfectiune si ma fac sa ma rusinez gandindu-ma la scrantelile si smucirile dureroase ale textelor pe care le-am insirat de-a lungul anilor. Fascinata de oameni, Alexandra surprinde franturi de viata peste care trecem, uneori, fara a realiza cat suntem de norocosi sa le avem.

Popularitatea Alexandrei a scazut, insa, o data cu aparitia unui misterios domn Iepure, care a devenit, intre timp, si preferatul meu. Momentan, Iepure e in vacanta. Asteptam relatarea noilor aventuri.

iepure

Raman cititoare fidela si urmaresc, plina de curiozitate, povestea unei visatoare de succes, pasii pe care Alexandra ii face in aceasta mare cautare numita viata.

Peste un capat de ocean…doi oameni pierduti ascultau, fara sa stie, aceeasi melodie. Nici unul nu stia ce-i leaga, si nici macar nu putea banui prezenta celuilalt, prins in amintirea difuza a unui sentiment venit de dincolo de viata aceasta.

Dupa cum stiti, m-am mutat aici, pe wordpress.com, de aproximativ o luna. Deja incep sa ma simt ca acasa, a trecut, parca, acea perioada de acomodare, de „I miss my old home!!:(((” De atunci tot invart, bibilesc, mai invat cate ceva despre wordpress, mai adaug cate un maruntis. Si…in ciuda faptului ca doresc sa raman anonima, m-am gandit ca ar trebui sa am si o oaresce identitate vizuala. Intr-un mod straniu, m-am indragostit de doua imagini si nu pot decide care dintre ele va ramane asociata cu numele blogului, cel putin pana cand o a treia, mult mai puternica si expresiva, le va lua locul in sufletul meu.

Imi cer scuze pentru introducerea prea lunga. Cele doua imagini sunt:

avatar floare avatar pantofi

Comentariile sunt binevenite. Va multumesc pentru intelegere.

E august si nici macar nu observasem….

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

august 2009
L M M J V S D
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Archive