Am promis ca voi vorbi si despre jumatatea plina a paharului si simt ca ar fi o nedreptate sa nu o fac. Desi nu as alege sa locuiesc in capitala, trebuie sa recunosc, ca orice loc de pe lumea asta, Bucurestiul are si el…poezia lui. Iti trebuie, insa, putin timp si putin noroc sa o poti asculta.

Stii cum arata Calea Victoriei la 6 dimineata? Pustiu… Vid care te soarbe, crestat intre cladirile vechi, rumenite de raze proaspete de soare, amintind vag de un trecut mai glorios, in care sintagma „Micul Paris” nu era doar o nostalgie. Aproape iti doresti sa pasesti pe linia aceea dreapta ce taie orasul in doua, sa mangai locul in care, jumatate de ora mai tarziu, furnicile vor da iama, imbulzindu-se, gesticuland, tipand, incalcand regulile, starnind praful in cautarea capatuirii mult visate.

Mai tii minte cum arata lalelele primavara in Cismigiu? Sau cladirea CEC-ului luminata difuz la ore tarzii? Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat realizez ca imi doresc enorm sa stau in Bucuresti. Nu sa locuiesc, sa stau. Sa fiu mereu in contratimp cu ceilalti. Sa ma trezesc devreme si sa privesc orasul, apoi sa ma intorc in pat atunci cand lumea incepe sa forfoteasca. Sa pierd o zi intreaga intr-o librarie intinsa pe cateva etaje. Sa merg cu Anda la un spectacol cu Malaele. Sa facem briose cu afine la Claudia si sa iasa pleoshtite, apoi sa gatim inca o tura si sa fie perfecte. Si sa le mancam pe toate fara regrete. Sa ne plimbam cu trotinetele prin magazine ca sa putem papa si tava de Tiramisu. Sa probam toti pantofii ciudati de pe lumea asta, exasperand vanzatoarele. Sa ies la plimbare in parc, orice parc, cu Ioana mica, acum cat mai e mica si inca ne mai baga in seama. Sa merg cu vara-mea (cu amandoua) si cu var-miu (ala neoficial) intr-o cafenea, sa ascultam tanguirea unei pianine, cu un tiny almond tini in fata. Seara, sa car camera si un trepied in spinare, fara sa-mi fie teama ca raman fara ele, si sa petrec cate o secunda, doua in fata fiecarui loc minunat din orasul asta. Sa invat fiecare piatra de pe Lipscani si toate casele dobrogene din Muzeul Satului. Sa fiu acolo cand se deschide Antipa. Sa admir diversitatea oamenilor care circula cu metroul si sa le pozez sandalele, apoi sa-mi transform blogul intr-un fel de Sartorialist. Sa merg, macar o data, la un spectacol in cladirea aceea verzuie, pe care nici un taximetrist nu e in stare sa o repereze, aia de-i zice si ONB. Sa fug la mare, nu doar in weekend, ci si marti sau miercuri seara. Toate astea si tot ce ar mai veni.

Stiu, insa, ca nu poti fi prea multa vreme turist in Bucuresti. Iar daca e vorba de locuit, inevitabil, ajungi sa capeti ritmul alert al bastinasilor. Si nu ma pot impaca defel cu ideea ca as ajunge sa traiesc intr-un oras atat de viu, dar nu as avea timp decat foarte rar sa fac acele lucruri pe care mi le doresc si care sunt atat de aproape. Prin urmare, ma multumesc cu scurte vizite, rapind Bucurestiului cate un vers, o metafora, o frantura din ceea ce poate el oferi. Mereu imi spun ca data viitoare voi sta mai mult si voi veni doar ca sa ma plimb. Bineinteles, tot cu treburi ajung, dar, incet, incet, completez gama descoperirilor si adaug noi dorinte. Nu elimin nici un punct din lista de mai sus, le-as repeta oricand, dar deja am atins cateva. Dovada:

get on your boots

Hmmm…detalii mai tarziu. Poate…