Nu pot sa cred, simt nevoia sa intru si eu in „trend„, adica sa fiu la moda, adica sa fac ce face juma de turma. WordPressu asta corupe suflete, nu alta.

Asadar, scriu despre Bucuresti. Si despre motivele pentru care nu m-am mutat acolo acum cativa ani buni. Asta pentru ca in weekend am programata o vizita in capitala. Promit sa scriu saptamana viitoare despre motivele pentru care as ramane acolo o bucata mai buna de vreme. Sper sa ma intorc cu forte proaspete.

Prima mea amintire despre Bucuresti: coloana de masini de pe Kiseleff si Daciile proaspat sifonate de pe marginea drumului. Asta pe vremea cand se circula calm si lejer in celelalte orase ale tarii. Oh, si vacarmul din Victoriei. Claxoane, praf, asfalt incins. O zi de vara obisnuita in Bucuresti. Mi-am zis ca tre sa fii nebun sa lasi un oras verde si linistit pentru un birou la etajul 7 deasupra iadului. M-am calmat, apoi, la o plimbare prin Herastrau si Muzeul Satului, dar m-am intors fara regrete in orasul natal.

N-am inteles niciodata stanjeneala unor soferi „din provincie” de a circula prin capitala. Nu stiu daca era vorba de traficul mai intens, de soferii grabiti si fara bun simt sau de o mentalitate invechita a provincialului. Sau poate chiar un amestec din cele trei. In afara de faptul ca bucurestenii par sa fie mai grabiti de felul lor (nu vad prea bine de ce, in fond tot in orasul acela nenorocit raman, oricat de mult ar alerga), nu au nimic deosebit. Si Bucurestiul da, e mare, dar ne descurcam, avem harta si nu ne temem sa o folosim. (Da, am prins si vremuri in care gipiesu nu era la moda).

Mult mai tarziu am aflat ce inseamna sa fii pieton in Bucuresti. Si ce calvar e sa ajungi dintr-o parte in alta a orasului circuland la suprafata. Si cum e sa privesti cu jind pietonii care merg grabiti pe trotuar, tu fiind blocat in trafic intr-un autobuz supraincalzit.

Trebuia sa ma intalnesc cu o prietena si sa mergem de la Universitate spre caminul in care locuia, situat nu tocmai in centru. Mi-a explicat cum ajungem. Suna cam asa: mergem putin pe jos, luam autobuzul 3 statii, apoi iar pe jos, apoi cu tramvaiul, coboram la a 5a statie, de acolo… Am pierdut sirul dar nu eram singura, deci nici un motiv de ingrijorare. Cand sa urcam in tramvai, vad ca isi da o palma peste fata.

„- Stai ca tu n-ai bilet!”

„- Huh?”

„- In statia asta nu se vand bilete.”

„- O_O !!!!”

„- Mergem pe jos o statie!”

„- …”

Si am mers. O statie…si inca o statie…la a treia sau a patra am dat de un chiosc. Si nu, nu eram undeva la mama naibii, la marginea orasului. Deci nici o scuza pentru RATB.

De atunci fac eforturi considerabile de a circula numai cu metroul sau taxiul.

Dar nici la metrou nu e asa mare bucurie. Am descoperit recent ca ma descurc mai bine in Londra decat in tenebrele Bucurestiului. Si nu sunt singura care simte acelasi lucru. Motivul: panouri exista, dar sunt cat se poate de ambigue. Nu stii niciodata daca panoul indica locul in care te afli sau vreun pasaj spre zona respectiva. Nu exista sageti, pozitionarea placilor nu iti ofera nici o certitudine. Asa ca, de cele mai multe ori, decat sa risc o plimbare suplimentara, intreb ca un copchil prost, inca de la intrare, pana ajung pe peron: „Nu va suparati, metroul spre… ?” Nu stiu de ce, imi e groaza sa ma ratacesc in subteranul bucurestean. Asadar, daca vedeti vreun copil cu ochii pierduti sambata asta la metrou, sa va fie mila si sa-mi aratati si mie cum ajung in Unirii.

Sa va mai povestesc cum e sa cobori in Piata Unirii la o ora de varf, carand o geanta de 20 de kilograme dupa tine? Am crezut ca voi fi strivita si gandul ca inainte sa-mi dau duhul o sa-mi privesc pijamalele intinse pe peron si calcate in picioare ma tortura. Am avut noroc de o doamna draguta care m-a ajutat sa urc scarile si sa ies la suprafata. Dar nu va mai povestesc…

Pur si simplu, nu cred ca as rezista prea mult la astfel de episoade. Mai ales ca in Bucuresti ai sanse sa le traiesti in fiecare zi. Prefer sa iau loc in autobuz, sa mai citesc o carte, sa rasfoiesc un articol.

Pentru weekendul acesta, imi propun sa merg mai mult pe jos, seara, sa beau ceai la terasa si sa zambesc cu prietenii. Voi incerca sa ignor canicula si zgomotul si praful si claxoanele si soferii grabiti si …