Citesc o carte care mi-a picat in mana printr-un joc al intamplarii. „Partea si intregul” e un mic roman autobiografic scris de Werner Heisenberg, fizician ce a contribuit major la dezvoltarea mecanicii cuantice. O poveste calma a unei teorii controversate care a zguduit lumea (la propriu).

Cartea e mai filozofica decat ma asteptam si prea putin stiintifica, dar nu ma pot plange. Descrie o perioada fabuloasa, de schimbari intense, atat in plan stiintific, cat si social. M-au fascinat dintotdeauna concentrarea de idei extraordinare, de oameni geniali lucrand cu fervoare la aceeasi teorie, progresul rapid intr-un domeniu atat de nou, explozia de cunostinte care a invadat lumea. Simt acum ca traim intr-o perioada marunta, in care fiecare scormoneste in bucatica lui in asteptarea unui alt timp, la fel de glorios.

Fiind scrisa la ceva timp de la desfasurarea evenimentelor, amintirile relatate pastreaza o nota idilica, suferintele sunt estompate, cautarile infrigurate sunt inlocuite de explicatii sumare. Singurul care pastreaza dinamismul si entuziasmul acelor vremuri este schimbul de replici, taios, adanc, pe alocuri patimas. Scopul cartii nu este de a explica sau populariza vreo idee, ci de a recrea modul in care s-au format toate supozitiile si concluziile unei noi teorii. Adesea, protagonistii parasesc teritoriul arid al fizicii si se avanta in discutii despre lingvistica, psihologie sau medicina. Se contureaza incet profilul unei minti sclipitoare, cu rationamente imbatabile. Desi fiecare argumentatie este dusa pana la capat, de-a lungul conversatiilor raman multe intrebari fara raspuns, intrebari pe care mi-e frica sa le rostesc, intrebari al caror raspuns, poate, nu il vom afla niciodata. Cred ca iti trebuie putin curaj sa incerci sa gasesti relatia dintre constiinta si fizica sau chimie, sau sa incerci sa asezi divinitatea in contextul stiintific al secolului XX. Cartea asta m-a determinat sa vad lucrurile din jur altfel, si, in plus, sa am mai mult curaj in definirea problemelor, fie ele banale, fie imposibil de rezolvat. Pentru ca fara sa ne punem intrebari, nu avem nici o sansa sa aflam vreun raspuns.

PS. O alta carte de la care asteptam ceva mai mult indemn spre reflectie e Pendului lui Foucault, despre care puteti citi aici si aici pe blogul Claudiei. Pentru mine, insa, cartea lui Eco a fost intrecuta de o gandire cu mult mai profunda (daca imi e permisa comparatia).