740 de pagini, 10 parti, 120 de capitole. O istorie intreaga rescrisa din prisma unui ordin de cavaleri templieri demult dizolvat. Un joc nebun si inutil care a antrenat alti nebuni, cu mult mai periculosi in fanatismul lor. O cautare, diferita de romanele de aventuri sau de episoadele cu MacGyver. Una la nivel mental, un fel de tranta cu sinele din care nimeni nu iese biruitor. Toate acestea pentru ca, in final, Casaubon sa guste minunea contemplatiei. Tot chinul pentru ca el sa isi gaseasca linistea, sa inteleaga totul admirand o colina. „Malkuth e Malkuth si-atat.”

Citind, mi-a trecut prin minte gandul ca, daca istoria mi-ar fi fost prezentata cu atata entuziasm, aproape extatic, precum fortareata Alamuth, de pilda, as fi avut sanse sa retin ceva din incalceala trecutului. Asa, a trebuit sa ma multumesc cu o lectura de profan, si, in lipsa unei alte surse de informare (eram izolata la bunici cand am citit cartea), sa inghit nemestecat calupuri intregi de istorie mai mult sau mai putin obscura. M-am resemnat, stiind ca niciodata nu voi avea rabdarea sau, macar, curiozitatea de a verifica bogatele referinte pe care Eco le-a interpretat dupa bunul plac. Imi e de ajuns faptul ca Borges cita opere care nu exista iar Daniken a reinventat istoria civilizatiei fortand lucrurile. Suficient cat sa nu ma stresez daca exista vreun sambure de adevar in povestea lui Eco. Spre deosebire de ceilalti doi, Umberto mentine un nivel accesibil si inteligibil al naratiunii. Lectura nu ridica probleme serioase, devine doar pe alocuri plictisitoare, mai ales daca nu esti cuprins de fervoarea conexiunilor fanteziste.

Ma intreb, insa, cata pasiune a starnit povestea in randul cititorilor. Am perceput ancheta intreprinsa de cei trei camarazi ca pe un joc pueril, de mascul imatur. Riscuri inutile, eforturi, energii consumate pentru nimic. Munca lor nu are finalitate; e scop, metoda si nimic in acelasi timp, iar ei sunt perfect constienti de aceasta (cel putin Casaubon). Ma ingrijoreaza ideea ca pentru unii ar putea reprezenta un mod de viata. Ma sperie faptul ca unii trebuie sa treaca prin hatisurile unei astfel de experiente de cunoastere, pentru a intelege un adevar simplu, care ar trebui sa le curga prin sange inca de la nastere.

Pragmatismul apartine personajelor feminine. Amparo si Lia sunt cele care demonteaza toata constructia, inlocuind fantasmele cu ceva concret. Realitatea lor e certa, realizarile – palpabile. Lia stie, fara a avea nevoie sa strabata intregul drum initiatic. Stie ca implinirea unei vieti e mult mai aproape, mult mai simpla, mai mistica si mai superba decat orice promisiune ancestrala. Luciditatea ei e salvarea lui Casaubon, si nu ma refer la pericolul societatilor oculte, ci la modul in care ea devine singura lui legatura cu lumea, asa cum o percepea inainte de aparitia Planului. Iubirea pentru Lia si copil il ajuta sa nu se scufunde in tenebrele mintii sale, sa nu se confunde complet si iremediabil cu Planul.

Jacopo Belbo nu este, insa, la fel de norocos. Ratat, nu pentru ca ar fi fost incapabil, ci pentru ca si-a infierat singur stigmatul esecului. Convins ca timpul lui a trecut, fara a-l fructifica, traieste cramponat de ideea nefericirii, neimplinit, facand pasiuni obscure pentru femei care nu-l vor si nici nu-l merita. Pe cand Casaubon are alaturi femei inteligente, partenere de discutie egale, cu opinii puternice si bine individualizate, iubitele lui Jacopo sunt frivole, superstitioase si, in esenta, simpliste. Initial, Belbo ma fermecase cu afirmatia sa, „Am jurat ca n-o sa incurc lumea cu inca un manuscris” (p. 44), crezand ca e izvorata din modestie, nu din sentimentul crunt al ratarii.

Mai aproape de sufletul meu a fost Diotallevi, singurul care nu se juca, pentru care cautarea avea un sens si era, mai degraba, spirituala, decat o ocazie de masurare a fortelor si de marcare a teritoriului. El traieste organic toata experienta, avand parte de un final pe masura implicarii sale. Coincidenta nefericita, moare de boala care e trecuta pe lista mea de fobii, lucru ce m-a aruncat intr-o criza de superstitie groaznica, dar pe care am reusit sa o ignor (pana acum). De altfel, trebuie sa recunosc, atmosfera cartii m-a afectat putin, vreo doua seri la rand am simtit frica de intuneric, lucru strain de mine, de obicei.

Au fost doar cateva momente care mi-au starnit interesul:

  • „…asta-i o senzatie pe care o au toate generatiile. Mereu ne nastem sub un semn gresit” (p. 61) alaturi de restul discutiei despre incredulitate si curiozitate.
  • existenta punctelor privilegiate: „poate ca suntem mereu in cautarea punctului potrivit, poate ca-i langa noi, dar nu-l recunoastem, iar pentru a-l recunoaste trebuie sa credem in el…” (p. 274)

Nu pot decat sa admir minutiozitatea lui Eco in construirea acestui roman. Desi nu m-a acaparat, fascinatia exista intr-o oarecare masura. (Dovada si textul imens pe care l-am scris.) Poate ca am trisat, sunt prea „incredula”, iar viziunea organica si fecunda a tehnicii, prezentata in primul capitol, nu m-a vrajit. Nici punctul fix nu m-a hipnotizat, pentru ca stiu ca nu exista. Cel putin, nu absolut. Romanul ramane o poveste cusuta cu ata alba, dar rezultatul final e o broderie de toata frumusetea.

Despre Pendului lui Foucault, Umberto Eco, Ed. Polirom, Iasi, 2005, pentru BookFrenzy