You are currently browsing the monthly archive for iulie 2009.

Am promis ca voi vorbi si despre jumatatea plina a paharului si simt ca ar fi o nedreptate sa nu o fac. Desi nu as alege sa locuiesc in capitala, trebuie sa recunosc, ca orice loc de pe lumea asta, Bucurestiul are si el…poezia lui. Iti trebuie, insa, putin timp si putin noroc sa o poti asculta.

Stii cum arata Calea Victoriei la 6 dimineata? Pustiu… Vid care te soarbe, crestat intre cladirile vechi, rumenite de raze proaspete de soare, amintind vag de un trecut mai glorios, in care sintagma „Micul Paris” nu era doar o nostalgie. Aproape iti doresti sa pasesti pe linia aceea dreapta ce taie orasul in doua, sa mangai locul in care, jumatate de ora mai tarziu, furnicile vor da iama, imbulzindu-se, gesticuland, tipand, incalcand regulile, starnind praful in cautarea capatuirii mult visate.

Mai tii minte cum arata lalelele primavara in Cismigiu? Sau cladirea CEC-ului luminata difuz la ore tarzii? Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat realizez ca imi doresc enorm sa stau in Bucuresti. Nu sa locuiesc, sa stau. Sa fiu mereu in contratimp cu ceilalti. Sa ma trezesc devreme si sa privesc orasul, apoi sa ma intorc in pat atunci cand lumea incepe sa forfoteasca. Sa pierd o zi intreaga intr-o librarie intinsa pe cateva etaje. Sa merg cu Anda la un spectacol cu Malaele. Sa facem briose cu afine la Claudia si sa iasa pleoshtite, apoi sa gatim inca o tura si sa fie perfecte. Si sa le mancam pe toate fara regrete. Sa ne plimbam cu trotinetele prin magazine ca sa putem papa si tava de Tiramisu. Sa probam toti pantofii ciudati de pe lumea asta, exasperand vanzatoarele. Sa ies la plimbare in parc, orice parc, cu Ioana mica, acum cat mai e mica si inca ne mai baga in seama. Sa merg cu vara-mea (cu amandoua) si cu var-miu (ala neoficial) intr-o cafenea, sa ascultam tanguirea unei pianine, cu un tiny almond tini in fata. Seara, sa car camera si un trepied in spinare, fara sa-mi fie teama ca raman fara ele, si sa petrec cate o secunda, doua in fata fiecarui loc minunat din orasul asta. Sa invat fiecare piatra de pe Lipscani si toate casele dobrogene din Muzeul Satului. Sa fiu acolo cand se deschide Antipa. Sa admir diversitatea oamenilor care circula cu metroul si sa le pozez sandalele, apoi sa-mi transform blogul intr-un fel de Sartorialist. Sa merg, macar o data, la un spectacol in cladirea aceea verzuie, pe care nici un taximetrist nu e in stare sa o repereze, aia de-i zice si ONB. Sa fug la mare, nu doar in weekend, ci si marti sau miercuri seara. Toate astea si tot ce ar mai veni.

Stiu, insa, ca nu poti fi prea multa vreme turist in Bucuresti. Iar daca e vorba de locuit, inevitabil, ajungi sa capeti ritmul alert al bastinasilor. Si nu ma pot impaca defel cu ideea ca as ajunge sa traiesc intr-un oras atat de viu, dar nu as avea timp decat foarte rar sa fac acele lucruri pe care mi le doresc si care sunt atat de aproape. Prin urmare, ma multumesc cu scurte vizite, rapind Bucurestiului cate un vers, o metafora, o frantura din ceea ce poate el oferi. Mereu imi spun ca data viitoare voi sta mai mult si voi veni doar ca sa ma plimb. Bineinteles, tot cu treburi ajung, dar, incet, incet, completez gama descoperirilor si adaug noi dorinte. Nu elimin nici un punct din lista de mai sus, le-as repeta oricand, dar deja am atins cateva. Dovada:

get on your boots

Hmmm…detalii mai tarziu. Poate…

Nu pot sa cred, simt nevoia sa intru si eu in „trend„, adica sa fiu la moda, adica sa fac ce face juma de turma. WordPressu asta corupe suflete, nu alta.

Asadar, scriu despre Bucuresti. Si despre motivele pentru care nu m-am mutat acolo acum cativa ani buni. Asta pentru ca in weekend am programata o vizita in capitala. Promit sa scriu saptamana viitoare despre motivele pentru care as ramane acolo o bucata mai buna de vreme. Sper sa ma intorc cu forte proaspete.

Prima mea amintire despre Bucuresti: coloana de masini de pe Kiseleff si Daciile proaspat sifonate de pe marginea drumului. Asta pe vremea cand se circula calm si lejer in celelalte orase ale tarii. Oh, si vacarmul din Victoriei. Claxoane, praf, asfalt incins. O zi de vara obisnuita in Bucuresti. Mi-am zis ca tre sa fii nebun sa lasi un oras verde si linistit pentru un birou la etajul 7 deasupra iadului. M-am calmat, apoi, la o plimbare prin Herastrau si Muzeul Satului, dar m-am intors fara regrete in orasul natal.

N-am inteles niciodata stanjeneala unor soferi „din provincie” de a circula prin capitala. Nu stiu daca era vorba de traficul mai intens, de soferii grabiti si fara bun simt sau de o mentalitate invechita a provincialului. Sau poate chiar un amestec din cele trei. In afara de faptul ca bucurestenii par sa fie mai grabiti de felul lor (nu vad prea bine de ce, in fond tot in orasul acela nenorocit raman, oricat de mult ar alerga), nu au nimic deosebit. Si Bucurestiul da, e mare, dar ne descurcam, avem harta si nu ne temem sa o folosim. (Da, am prins si vremuri in care gipiesu nu era la moda).

Mult mai tarziu am aflat ce inseamna sa fii pieton in Bucuresti. Si ce calvar e sa ajungi dintr-o parte in alta a orasului circuland la suprafata. Si cum e sa privesti cu jind pietonii care merg grabiti pe trotuar, tu fiind blocat in trafic intr-un autobuz supraincalzit.

Trebuia sa ma intalnesc cu o prietena si sa mergem de la Universitate spre caminul in care locuia, situat nu tocmai in centru. Mi-a explicat cum ajungem. Suna cam asa: mergem putin pe jos, luam autobuzul 3 statii, apoi iar pe jos, apoi cu tramvaiul, coboram la a 5a statie, de acolo… Am pierdut sirul dar nu eram singura, deci nici un motiv de ingrijorare. Cand sa urcam in tramvai, vad ca isi da o palma peste fata.

„- Stai ca tu n-ai bilet!”

„- Huh?”

„- In statia asta nu se vand bilete.”

„- O_O !!!!”

„- Mergem pe jos o statie!”

„- …”

Si am mers. O statie…si inca o statie…la a treia sau a patra am dat de un chiosc. Si nu, nu eram undeva la mama naibii, la marginea orasului. Deci nici o scuza pentru RATB.

De atunci fac eforturi considerabile de a circula numai cu metroul sau taxiul.

Dar nici la metrou nu e asa mare bucurie. Am descoperit recent ca ma descurc mai bine in Londra decat in tenebrele Bucurestiului. Si nu sunt singura care simte acelasi lucru. Motivul: panouri exista, dar sunt cat se poate de ambigue. Nu stii niciodata daca panoul indica locul in care te afli sau vreun pasaj spre zona respectiva. Nu exista sageti, pozitionarea placilor nu iti ofera nici o certitudine. Asa ca, de cele mai multe ori, decat sa risc o plimbare suplimentara, intreb ca un copchil prost, inca de la intrare, pana ajung pe peron: „Nu va suparati, metroul spre… ?” Nu stiu de ce, imi e groaza sa ma ratacesc in subteranul bucurestean. Asadar, daca vedeti vreun copil cu ochii pierduti sambata asta la metrou, sa va fie mila si sa-mi aratati si mie cum ajung in Unirii.

Sa va mai povestesc cum e sa cobori in Piata Unirii la o ora de varf, carand o geanta de 20 de kilograme dupa tine? Am crezut ca voi fi strivita si gandul ca inainte sa-mi dau duhul o sa-mi privesc pijamalele intinse pe peron si calcate in picioare ma tortura. Am avut noroc de o doamna draguta care m-a ajutat sa urc scarile si sa ies la suprafata. Dar nu va mai povestesc…

Pur si simplu, nu cred ca as rezista prea mult la astfel de episoade. Mai ales ca in Bucuresti ai sanse sa le traiesti in fiecare zi. Prefer sa iau loc in autobuz, sa mai citesc o carte, sa rasfoiesc un articol.

Pentru weekendul acesta, imi propun sa merg mai mult pe jos, seara, sa beau ceai la terasa si sa zambesc cu prietenii. Voi incerca sa ignor canicula si zgomotul si praful si claxoanele si soferii grabiti si …

In mod normal nu as scrie despre astfel de lucruri pe blog. Cel putin, nu atat de direct. As mai adauga o metafora, o poveste, un mizilic, ceva! Dar acum am o copila prin preajma care trece prin toate fazele de inceput. Si mai am una care, zic eu, are nevoie de o poveste siropoasa. Sau poate ma insel. In orice caz, am suficiente motive oficiale pentru a bate campii.

Asa ca propun sa vorbim despre…ce altceva decat..flirt?!! Dar pentru inceput, ar trebui sa ne definim termenii. De unde sa incep? Imi amintesc o prima definitie dintr- o revista frantuzeasca (cred ca era marie claire, dar nu bag mana in foc, oricum francezii astia stiu ei ce stiu) pe care o rasfoiam cand eram mica. Vorbeau despre flirtul pentru cei timizi…priviri inocente, zambete; apoi pentru cei mai moderati, partea cu tinutul de mana si pupici. Mai era si o varianta pentru cei experimentati care ajungea pana la goi, in pat, dar fara… Parce que ca, Oh lala! ca c’est le faire! O_O’ Bine eu n-as merge chiar atat de departe (…uhm…cu definitia!!)

Revenind! Eu as incadra la categoria flirt acel comportament de, hai sa-i zicem, tatonare sentimentala. Incercarea aceea de a descoperi pe cineva fara a crea o certitudine, fara a-ti amesteca propria viata prea mult cu a celuilalt. Ma straduiesc sa evit expresia „fara sa te implici”, pentru ca e folosita strict pentru a desemna lipsa unor sentimente profunde si a unui angajament pe termen mediu sau lung. Dar, altfel, flirtul necesita si o oaresce doza de implicare. Stiu, sunt unii care o fac cu naturalete, de parca s-au nascut asa. Mai sunt altii care nu pot trai fara asta. Au observat ca au ei ceva succes si deja nu mai cunosc alta cale de abordare a problemei. (Name that guy!) In orice caz, nu pot crede ca nu e nevoie de putin efort pentru a nu deveni penibil. Pentru ca da, linia dintre carisma si maimutareala e foarte fina, adica diferenta e observata doar de cei din jur.

De ce am ales azi subiectul acesta? Pentru ca am inceput sa ii constientizez importanta. Flirtul e absolut vital in perioada adolescentei. E o ocazie buna de a descoperi lumea din jur. De fapt, sfarsesti doar prin a te descoperi pe sine, iar asta, cred, e si mai important. Acum flirtul chiar e luat in serios. Iubiri profunde, pasiuni, obsesii, fluturasi in stomac (mai nou, „ma sinucid”, dar nici asta nu e noua). E exaltare si jale, renastere si sfarsitul lumii. Te-a luat de mana! Nu s-a uitat la tine cand ai iesit cu cainele la plimbare, era cu gasca. Vai, vai, m-a intrebat ce fac!! (Voua nu va e dor? Eu nu ma pot hotari).

Mai tarziu lucrurile se calmeaza, sau, cel putin, ar trebui. Unii raman etern la stadiul de adolescent emotionat. (Yes, that guy!) Pentru ceilalti ramane doar un joc, o relaxare. De cele mai multe ori, acopera doar nevoia de te simti inca atragator, de a-ti reafirma statutul de mascul feroce/femela dominanta. Sau pur si simplu e o ocazie de a profita de adolescentii tarzii…Dar asta e alta poveste.

Nu pot incheia fara a mentiona pericolele ce pandesc intr-un altfel de joc. Atunci cand se incalca regulile. Adica cea mai importanta: lipsa implicarii!! E aproape imposibil sa nu devii dependent, pentru ca da, ca orice lucru placut, flirtul devine cu usurinta un drog. Mai mult, adesea se confunda activitatea in sine cu imaginea persoanei cu care flirtezi. Si sa vezi atunci tragedie. Da, mai sunt si cazuri aparte cand un flirt nu e doar un flirt, de aceea, daca aveti de gand sa incalcati vreo regula, e bine sa va hotarati dinainte ce asteptati si sa fiti siguri ca persoana respectiva chiar merita efortul.

Asaaaa, uite am batut campii cu gratie si am scris si altceva decat comentarii literare, ca tot am fost acuzata mai devreme de asta. Va las pe voi sa imi raspundeti:

Flirtati? Flirtam? Aveti grija cu cine si pentru ce! 😉

Aştepta…aştepta…aştepta…

…aştepta…

Aştepta…!

Ar fi vrut sa fie ploaie. Sa numere picaturile. Le-ar fi privit pe fereastra. Le-ar fi simtit racoarea si ar fi deschis bratele larg. Sa spele ele durerea. In schimb, le auzea pe dinauntru, pic…pic…pic…

Aştepta…

Nu era ploaie, doar o umezeala muceda. Peretii casutei de carton erau imbibati. Prin fereastra deschisa patrundeau doar valuri de caldura. Aştepta…

Aştepta…?!

Simtea seva stagnand in frunze, coclita si baloasa, in celule turgescente. Aşteptă…sa plezneasca.

Aştepta…

Inutil.

Aşteptat…

Nu era nimic.

Aşteptă…

Aşteaptă…

„Aşteaptă-mă!”

Citesc o carte care mi-a picat in mana printr-un joc al intamplarii. „Partea si intregul” e un mic roman autobiografic scris de Werner Heisenberg, fizician ce a contribuit major la dezvoltarea mecanicii cuantice. O poveste calma a unei teorii controversate care a zguduit lumea (la propriu).

Cartea e mai filozofica decat ma asteptam si prea putin stiintifica, dar nu ma pot plange. Descrie o perioada fabuloasa, de schimbari intense, atat in plan stiintific, cat si social. M-au fascinat dintotdeauna concentrarea de idei extraordinare, de oameni geniali lucrand cu fervoare la aceeasi teorie, progresul rapid intr-un domeniu atat de nou, explozia de cunostinte care a invadat lumea. Simt acum ca traim intr-o perioada marunta, in care fiecare scormoneste in bucatica lui in asteptarea unui alt timp, la fel de glorios.

Fiind scrisa la ceva timp de la desfasurarea evenimentelor, amintirile relatate pastreaza o nota idilica, suferintele sunt estompate, cautarile infrigurate sunt inlocuite de explicatii sumare. Singurul care pastreaza dinamismul si entuziasmul acelor vremuri este schimbul de replici, taios, adanc, pe alocuri patimas. Scopul cartii nu este de a explica sau populariza vreo idee, ci de a recrea modul in care s-au format toate supozitiile si concluziile unei noi teorii. Adesea, protagonistii parasesc teritoriul arid al fizicii si se avanta in discutii despre lingvistica, psihologie sau medicina. Se contureaza incet profilul unei minti sclipitoare, cu rationamente imbatabile. Desi fiecare argumentatie este dusa pana la capat, de-a lungul conversatiilor raman multe intrebari fara raspuns, intrebari pe care mi-e frica sa le rostesc, intrebari al caror raspuns, poate, nu il vom afla niciodata. Cred ca iti trebuie putin curaj sa incerci sa gasesti relatia dintre constiinta si fizica sau chimie, sau sa incerci sa asezi divinitatea in contextul stiintific al secolului XX. Cartea asta m-a determinat sa vad lucrurile din jur altfel, si, in plus, sa am mai mult curaj in definirea problemelor, fie ele banale, fie imposibil de rezolvat. Pentru ca fara sa ne punem intrebari, nu avem nici o sansa sa aflam vreun raspuns.

PS. O alta carte de la care asteptam ceva mai mult indemn spre reflectie e Pendului lui Foucault, despre care puteti citi aici si aici pe blogul Claudiei. Pentru mine, insa, cartea lui Eco a fost intrecuta de o gandire cu mult mai profunda (daca imi e permisa comparatia).

740 de pagini, 10 parti, 120 de capitole. O istorie intreaga rescrisa din prisma unui ordin de cavaleri templieri demult dizolvat. Un joc nebun si inutil care a antrenat alti nebuni, cu mult mai periculosi in fanatismul lor. O cautare, diferita de romanele de aventuri sau de episoadele cu MacGyver. Una la nivel mental, un fel de tranta cu sinele din care nimeni nu iese biruitor. Toate acestea pentru ca, in final, Casaubon sa guste minunea contemplatiei. Tot chinul pentru ca el sa isi gaseasca linistea, sa inteleaga totul admirand o colina. „Malkuth e Malkuth si-atat.”

Citind, mi-a trecut prin minte gandul ca, daca istoria mi-ar fi fost prezentata cu atata entuziasm, aproape extatic, precum fortareata Alamuth, de pilda, as fi avut sanse sa retin ceva din incalceala trecutului. Asa, a trebuit sa ma multumesc cu o lectura de profan, si, in lipsa unei alte surse de informare (eram izolata la bunici cand am citit cartea), sa inghit nemestecat calupuri intregi de istorie mai mult sau mai putin obscura. M-am resemnat, stiind ca niciodata nu voi avea rabdarea sau, macar, curiozitatea de a verifica bogatele referinte pe care Eco le-a interpretat dupa bunul plac. Imi e de ajuns faptul ca Borges cita opere care nu exista iar Daniken a reinventat istoria civilizatiei fortand lucrurile. Suficient cat sa nu ma stresez daca exista vreun sambure de adevar in povestea lui Eco. Spre deosebire de ceilalti doi, Umberto mentine un nivel accesibil si inteligibil al naratiunii. Lectura nu ridica probleme serioase, devine doar pe alocuri plictisitoare, mai ales daca nu esti cuprins de fervoarea conexiunilor fanteziste.

Ma intreb, insa, cata pasiune a starnit povestea in randul cititorilor. Am perceput ancheta intreprinsa de cei trei camarazi ca pe un joc pueril, de mascul imatur. Riscuri inutile, eforturi, energii consumate pentru nimic. Munca lor nu are finalitate; e scop, metoda si nimic in acelasi timp, iar ei sunt perfect constienti de aceasta (cel putin Casaubon). Ma ingrijoreaza ideea ca pentru unii ar putea reprezenta un mod de viata. Ma sperie faptul ca unii trebuie sa treaca prin hatisurile unei astfel de experiente de cunoastere, pentru a intelege un adevar simplu, care ar trebui sa le curga prin sange inca de la nastere.

Pragmatismul apartine personajelor feminine. Amparo si Lia sunt cele care demonteaza toata constructia, inlocuind fantasmele cu ceva concret. Realitatea lor e certa, realizarile – palpabile. Lia stie, fara a avea nevoie sa strabata intregul drum initiatic. Stie ca implinirea unei vieti e mult mai aproape, mult mai simpla, mai mistica si mai superba decat orice promisiune ancestrala. Luciditatea ei e salvarea lui Casaubon, si nu ma refer la pericolul societatilor oculte, ci la modul in care ea devine singura lui legatura cu lumea, asa cum o percepea inainte de aparitia Planului. Iubirea pentru Lia si copil il ajuta sa nu se scufunde in tenebrele mintii sale, sa nu se confunde complet si iremediabil cu Planul.

Jacopo Belbo nu este, insa, la fel de norocos. Ratat, nu pentru ca ar fi fost incapabil, ci pentru ca si-a infierat singur stigmatul esecului. Convins ca timpul lui a trecut, fara a-l fructifica, traieste cramponat de ideea nefericirii, neimplinit, facand pasiuni obscure pentru femei care nu-l vor si nici nu-l merita. Pe cand Casaubon are alaturi femei inteligente, partenere de discutie egale, cu opinii puternice si bine individualizate, iubitele lui Jacopo sunt frivole, superstitioase si, in esenta, simpliste. Initial, Belbo ma fermecase cu afirmatia sa, „Am jurat ca n-o sa incurc lumea cu inca un manuscris” (p. 44), crezand ca e izvorata din modestie, nu din sentimentul crunt al ratarii.

Mai aproape de sufletul meu a fost Diotallevi, singurul care nu se juca, pentru care cautarea avea un sens si era, mai degraba, spirituala, decat o ocazie de masurare a fortelor si de marcare a teritoriului. El traieste organic toata experienta, avand parte de un final pe masura implicarii sale. Coincidenta nefericita, moare de boala care e trecuta pe lista mea de fobii, lucru ce m-a aruncat intr-o criza de superstitie groaznica, dar pe care am reusit sa o ignor (pana acum). De altfel, trebuie sa recunosc, atmosfera cartii m-a afectat putin, vreo doua seri la rand am simtit frica de intuneric, lucru strain de mine, de obicei.

Au fost doar cateva momente care mi-au starnit interesul:

  • „…asta-i o senzatie pe care o au toate generatiile. Mereu ne nastem sub un semn gresit” (p. 61) alaturi de restul discutiei despre incredulitate si curiozitate.
  • existenta punctelor privilegiate: „poate ca suntem mereu in cautarea punctului potrivit, poate ca-i langa noi, dar nu-l recunoastem, iar pentru a-l recunoaste trebuie sa credem in el…” (p. 274)

Nu pot decat sa admir minutiozitatea lui Eco in construirea acestui roman. Desi nu m-a acaparat, fascinatia exista intr-o oarecare masura. (Dovada si textul imens pe care l-am scris.) Poate ca am trisat, sunt prea „incredula”, iar viziunea organica si fecunda a tehnicii, prezentata in primul capitol, nu m-a vrajit. Nici punctul fix nu m-a hipnotizat, pentru ca stiu ca nu exista. Cel putin, nu absolut. Romanul ramane o poveste cusuta cu ata alba, dar rezultatul final e o broderie de toata frumusetea.

Despre Pendului lui Foucault, Umberto Eco, Ed. Polirom, Iasi, 2005, pentru BookFrenzy

Astazi n-am avut aproape nici o vizita pe blog. Pentru ca acele cateva persoane care il citesc au fost ocupate. Sa stea cu mine! Nu pot decat sa le multumesc pentru o zi superba.

M-am intors acasa ascultand Julia.

Si ma gandeam la Claudia…

„Claudia, which way will you go…?”

Ce bine ca exista oameni care vin sa te scoata din amorteala si iti astern un zambet pe buze.

Incep sa urasc Yahoo. Ma da afara…si imi serveste un profil facut in bataie de joc. Imi salveaza arhivele in Program Files. Puteam spune doua cuvinte si, poate, acum as fi rasfoit povesti vechi, scrise in doi, nu as fi downloadat programe de file recovery. Lame, stiu…n-aveam cui sa povestesc si nici nu pot tipa. Ma simt de parca cineva mi-a ars scrisorile de dragoste din tinerete. Daca stau bine si ma gandesc, erau niste minciuni gogonate, dar erau frumoase…

rainman
As you might have heard, Yahoo 360 is closing soon. So far, I’ve imported my old blog to wordpress. I just can’t give up on the little corner of this world where I can write about my thoughts, my dreams, my hopes, my achievements, my failures, my depression and despair…I don’t know what comes next, but for sure I’ll be missing my little blue umbrella man that accompanied my writing all these years. I can’t think of a better image that could express my personality and my love for autumn.

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

iulie 2009
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Archive