Vad ca toata lumea s-a apucat de comentat, deci nu ma pot abtine, trebuie sa zic ce n-am reusit data trecuta.

Da, cliseu…de la un capat la altul, cliseu! Da, poveste siropoasa americana. Ma asteptam la un roman sensibil despre relatiile dintre parinti si copii. Aveam asteptari mari. Ca sa pot citi fara sa ma enervez, m-am resemnat (E duminica, nu marti, ma uit la un film, sunt obosita si stau in fotoliu, suntem toti acasa si lenesi…). Ba chiar am inceput sa imi imaginez cum arata personajele, desi nu fac asta niciodata. Mi-am dat seama ca rolul lui Anthony ar putea fi chiar deosebit, daca l-ar juca un actor mare. Tom Hanks? Nu, prea copilaros. Poate Al Pacino? Da, misterios, inteligent, extravagant, o senzualitate subtila, un spirit liber si, totusi, puternic ancorat in malul trecutului.

Recunosc, imi place Anthony. Cred ca si lui Levy i-ar placea. Imi place stilul de viata, aruncat in avion, zburand din oras in oras, din amintire in amintire. Imi plac calmul si luciditatea cu care abordeaza fiecare problema, dar, mai ales, imi place inteligenta sa ascutita, geniul nebun din el care a planificat si dus la bun sfarsit o farsa de o saptamana. Anthony ramane un afacerist pana la capat, are o nevoie aproape organica de a-si „incheia socotelile”. Si stie ca nu poate muri pana nu pune la punct toata situatia fiicei sale. Mi se pare ca Anthony nu se intoarce pentru a se impaca, in sfarsit, cu Julia, asa cum ar fi de asteptat in orice film siropos. El vine sa isi spele pacatele, vina de a o smulge din visul ei de adolescenta, si, cu ocazia aceasta, ii ofera un ultim cadou, regasirea gustului pierdut al aventurii, al curajului (sau nebuniei) de a risca o situatie sigura si terna pentru o promisiune dulce.

Un tata grijuliu obisnuit ar fi rasuflat linistit la aflarea vestii despre casatoria Juliei cu Adam. In fond, el ar fi fost capabil sa ii ofere toata ocrotirea de care ea ar fi avut nevoie. Dar Anthony actionase pe acest principiu in urma cu 20 de ani (sau 18, cati erau?), iar acum isi cunostea mult prea bine odrasla capricioasa pentru a fi convins ca Julia va fi, intr-adevar, fericita alaturi de sotul ales. O cunoaste prea bine, e bucatica rupta din el. Iar el, afaceristul in pragul mortii, nu poate sa lase lucrurile asa, neterminate. (Pana si locul mortii trebuie ales cu grija, cel mai probabil, Paris.) Asa ca prefera sa agite spiritele, sa o smulga din viata pe care si-o planificase, sa-i redea fervoarea razvratirii care zace ascunsa in ea. Ca Thomas nu e cel mai nimerit, asta nu conteaza. Ca Adam o iubeste cu religiozitate, nici atat. Importanta e doar senzatia de eliberare pe care ti-o da fuga din tiparele vietii pe care ti-o construiesti. E suficient cat sa iti dea impresia ca ai facut ceea ce trebuia, ca el e iubirea adevarata, etc…

Fascinant mi se pare modul in care el isi manipuleaza fiica, creandu-i mereu iluzia independentei si a alegerilor facute pe cont propriu. Psihologie inversa de care el profita din plin, dar cu aceleasi nobile intentii de a-i fi ei de ajutor. Si totusi, Levy a cam dus la extrem practicile sale, inventand aceasta poveste sinistra despre androizi. Descrierea cartii m-a speriat putin, preconizand cine stie ce vizite din lumea de dincolo. Citind, insa m-am linistit repede. Mai mult, cartea e intesata de „indicii” cu privire la starea de sanatate a „androidului”. Presupun ca e o practica obisnuita, sa lasi personajele in ceata si sa dezvalui adevarul doar cititorului/privitorului. Un mod ieftin de a-l face sa se simta mai inteligent decat media. Eu inca sper ca am ratat acel pasaj in carte in care Julia realizeaza ce se intampla, dar prefera sa joace mai departe piesa de teatru a tatalui. Daca l-ati gasit, va rog sa-mi spuneti. Daca nu, nu pot spune decat ca Julia semana mai mult cu mama-sa, adica frumoasa si cam atat. Nu-l putem condamna pe Anthony ca nu i-a fost alaturi in fiecare clipa a copilariei sale. Doar nu avea sa stea toata ziua cu proastele acasa, sa faca sandvisuri si sa le asculte tampeniile.

Lasand gluma misogina la o parte, imi e mila si de Adam care, cred sincer, o iubea. Un alt truc ieftin e scena in care el se intalneste, intamplator, cu o tanara in parc. Daca cititoarele nu s-au convins pana in acest punct ca Adam e un insensibil, si ca nu e in stare sa o faca pe eroina fericita, atunci aici sigur il vor sterge de la inima, „Las’ ca isi gaseste repede pe alta.” Eu nu pot decat sa mi-l imaginez privind-o pe tanara apetisanta cum se indeparteaza si gandindu-se ca logodnica lui poate sa manance la 2 noaptea si nu trebuie sa alerge tot orasul la 5 dimineata, si tot arata fenomenal, incomparabil mai frumoasa decat necunoscuta in cauza. Si ca rasplata pentru tot zbuciumul si atentia lui, in final i se serveste povestea cu androidul. Penibil.

De lenesul de Thomas care nu a fost in stare sa impresioneze un tata grijuliu, in schimb, ar fi trecut mai degraba prin foc decat sa-si caute iubita, n-am chef sa mai comentez…

Julia…eterna razvratita care actioneaza la comanda „Nu fa asa!”
Stanley…LOL…hai, povestea cu prietenul care moare de SIDA, mai treaca-mearga, a devenit ceva clasic si se intampla, din pacate. Dar chiar cu vanzatorul de pantofi? Julia cu Thomas si el cu nenea ala. Ce mai potriveala! Si cica era o carte cu happy-end, sau era drama???

Doar doua citate mi-au atras atentia in text. Primul, o intrebare rupta din context, trantita fara nici o legatura cu situatia. Mi se pare ca Anthony se intreba ce sens are sa mergi mereu in aceleasi locuri, cand sunt atatea de vazut. Rezuma foarte bine spiritul lor aventurier. In schimb, cartea da si un alt raspuns. Posibilitatea de a te intoarce in locurile dragi, nevoia de a-ti regasi radacinile iti pot oferi un nou drum. In plus, lejeritatea cu care cei doi gonesc prin lume imi creeaza o stare de siguranta. Nu mai e neaparat vorba de „aici si acum”, desi se insista uneori pe ideea asta pentru a crea putina tensiune. Berlinul nu pleaca nicaieri, Montrealul ramane etern un oras al copilariei, iar Parisul e un loc grozav sa mori. Iar tu ai de ales. Astazi unde vei merge?

Am gasit si citatul pe care il asteptam, inca dinainte sa incep lecturarea cartii. E vorba de pagina 283. (Pe care o retinusem ca fiind 238, dar nu conteaza sunt foarte incantata ca nu mi-a murit creierul inca si imi mai amintesc cate ceva.) E singurul pasaj din carte care m-a surprins, m-a facut, chiar, sa tresar. Se pare ca m-am obisnuit prea mult cu egoismul in doi…

In concluzie, cred ca Levy ar trebui sa continue cu ce se pricepe el cel mai bine, adica scenarii de film american destinat duminicilor in familie. Pentru amatoarele de sirop, totusi, aceasta carte trebuie sa fie destul de profunda…cred…