Imi spunea un prieten zilele trecute…”Traiesc din nou!” Cu alte cuvinte, are o prietena noua. Si nu pot sa nu ma intreb…Suntem oare atat de slabi? Sau urla in noi atat de puternic acel instinct de conservare, acel imbold de „a fi” pe care l-a primit lumea la inceputul timpurilor? Sa fie totul atat de adanc inradacinat incat nimic nu mai are sens fara cineva langa noi? Sa ne joace proprii hormoni o asemenea festa incat sa nu ne mai simtim noi insine fara doza zilnica de drog?

Tin minte ca eram om si inainte. Bune, rele, cum erau, am avut si realizari, si intamplari fericite, si amintiri, si sentimente…si totusi, de ce simt ca m-am nascut atunci cand ai aparut? Stiu ca toata calatoria de atunci m-a ajutat sa invat o groaza de chestii despre mine, despre oameni, sa descopar si sa redescopar. Sa fie doar acesta motivul?

De ce ne simtim mai noi insine tinand de mana o persoana care nu ne va intelege niciodata pe deplin, suferind ca niciodata nu ne vom suprapune perfect nici macar un gand sau o tresarire, ca nu vom fi nimic altceva decat proiectia unei imaginatii, si totusi, mai „noi” ca oricand…?