You are currently browsing the monthly archive for aprilie 2009.

Imi spunea un prieten zilele trecute…”Traiesc din nou!” Cu alte cuvinte, are o prietena noua. Si nu pot sa nu ma intreb…Suntem oare atat de slabi? Sau urla in noi atat de puternic acel instinct de conservare, acel imbold de „a fi” pe care l-a primit lumea la inceputul timpurilor? Sa fie totul atat de adanc inradacinat incat nimic nu mai are sens fara cineva langa noi? Sa ne joace proprii hormoni o asemenea festa incat sa nu ne mai simtim noi insine fara doza zilnica de drog?

Tin minte ca eram om si inainte. Bune, rele, cum erau, am avut si realizari, si intamplari fericite, si amintiri, si sentimente…si totusi, de ce simt ca m-am nascut atunci cand ai aparut? Stiu ca toata calatoria de atunci m-a ajutat sa invat o groaza de chestii despre mine, despre oameni, sa descopar si sa redescopar. Sa fie doar acesta motivul?

De ce ne simtim mai noi insine tinand de mana o persoana care nu ne va intelege niciodata pe deplin, suferind ca niciodata nu ne vom suprapune perfect nici macar un gand sau o tresarire, ca nu vom fi nimic altceva decat proiectia unei imaginatii, si totusi, mai „noi” ca oricand…?

Depistase unde invata martea. A intarziat, mai mult voit. Era speriat ca va ajunge inainte sa inceapa cursul. Nu voia, de fapt, sa ii vorbeasca, doar sa o vada. De parca ar fi simtit nevoia sa se convinga de existenta-i neverosimila.

S-a invartit pe hol, rontaind un colac polonez cumparat de la chiosc, din lipsa de ocupatie. Cand l-a terminat, s-a rezemat de zid, in fata intrarii in amfiteatru. Si a asteptat. Nici el nu stia ce.

In pauza, a zarit-o in al treilea rand, preocupata de discutiile cu colegii. O vreme s-a temut ca va iesi din sala, asa ca s-a desprins, cu greu, din dreptul usii. Ar fi vrut sa plece, dar, dupa cele 10 minute de chin, usa s-a inchis si totul a recazut in tacere. Si de atunci n-a mai putut face nici un pas in plus.

Uneori, o ora trece ingrozitor de greu, alteori, nici nu-ti dai seama. Acum, n-ar fi putut preciza cu exactitate daca a trecut repede sau nu. Parca abia sosise. Parca statea de o vesnicie. Parca era intr-un montagne russe. Trecea de la entuziasmul revederii la deznadejdea ce i-o dadea penibilul situatiei.

La sfarsitul orei, usa s-a deschis si un fluviu de studenti grabiti a inceput sa curga pe langa el…Statea cu mainile incrucisate, lasandu-i sa treaca, savurand fiecare clipa de nemiscare in mijlocul forfotei generale. Pierduta printre valuri, trecu si ea, plutind. Venise atat de aproape, fara a-l privi, de parca el nici nu ar fi existat. Cu o miscare naturala, aproape impercetibila, fata lasa sa cada pe bratul sau stang o foaie de hartie impaturita.

Simti o sageata prin tot corpul, de parca toata apa unui ghetar i s-ar fi pravalit in crestet. Astepta sa treaca toata lumea, sa se goleasca holul, sa se inchida usile…Nu indraznea sa faca vreo miscare, de teama ca s-ar fi prabusit acolo, de emotie, in mijlocul tuturor. Hartia putea sa fie la fel de bine un bilet de tramvai, aruncat din neglijenta. Sau un numar de telefon, da, nici macar asa ceva nu avea de la ea. Sau o adresa… sau un gand… sau nimic…o hartie goala. Ideea aceasta il macina cel mai tare, dandu-i o senzatie de lesin.

In cele din urma, isi aduna fortele, se sprijini de un calorifer rece si despaturi hartia:

„Stii,

Am fost plecata in ultimul timp. De asta nu ne-am mai vazut.

PS. Ma fascineaza trenurile de noapte. Sa privesti stelele trecand prin fereastra enorma. Sa stii ca e bezna, inafara si inauntru. Daca ar fi sa aleg pe cineva, cu tine as imparti o astfel de calatorie. Iar daca trenul ar deraia, ne-ar gasi a doua zi pe amandoi, goi si imbratisati. Dar deja gandul acesta nu ma mai sperie… „

You cool your bed-warm hands down on the broken radiator,
And when you lay them freezing on me, 
I mumble "can you wake me later?"
But I don't really want you to stop and you know it so it doesn't stop you
And run your hands from my neck to my chest

Crack the shutters open wide, 
I wanna bathe you in the light of day 
And just watch you as the rays tangle up around your face and body 
I could sit for hours finding new ways to be awed each minute 
Cuz' the daylight seems to want you just as much as I want you

 It's been minutes, it's been days, it's been all I will remember 
Happy lost in your hair and the cold side of the pillow 
Your hills and valleys are mapped by my intrepid fingers 
And in a naked slumber, I dream all this again

Crack the shutters open wide, I wanna bathe you in the light of day 
And just watch you as the rays tangle up around your face and body 
I could sit for hours finding new ways to be awed each minute 
Cuz' the daylight seems to want you just as much as I want you

Snow Patrol – Crack The Shutters

…that and this.

Moartea umanizata…cine ar fi crezut? O carte ce aduna toate cliseele posibile despre moarte…schelet, coasa, femeie frumoasa, abur, permanent prezenta pretutindeni – nu spun atotcuprinzatoare, acela e Dumnezeu, iar in cartea asta e vorba doar despre moarte, cu „m” mic. O moarte banala, o moarte care nu cunoaste secrete, o moarte care nu isi mai aduce aminte de unde e si incotro se indreapta, o moarte care nu da raspunsuri si nu stie, doar intuieste rostul lucrurilor. „moartea nu stie ce sa spuna in fata celei mai mari dureri omenesti.” (p.183)

Totusi, in ciuda aspectului cliseistic, autorul reuseste sa adauge nuante subtile si tonuri picante, dand sens reprezentarilor si explicand, pe cat posibil, mecanismele intrinseci ale trecerii in nefiinta.

Nu pot spune ca sunt innebunita dupa Intermitentele mortii, dar, cu siguranta, exercitiul de imaginatie propus de Saramago e o sclipire de geniu. Reactiile societatii par indelung studiate si cantarite, rasturnarile de situatie te lasa cu impresia confuza de…”Eu de ce nu m-am gandit la asta?” Un singur lucru m-a entuziasmat, stilul in care e scrisa cartea. Mi-a trebuit cam mult sa imi dau seama de ce nu exista linii de dialog, ghilimele, puncticele, dar cand am facut-o, mai bine mai tarziu decat niciodata, am simtit nevoia sa scot o foaie din mapa si sa notez pagina la care am avut revelatia. 163, unde e descrisa scrisoarea mortii catre directorul televiziunii. O vreme am sperat ca romanul se termina cu o semnatura gen „Moartea” (cu „M” mare), dar mi-a trecut.

Nu voi putea separa niciodata cartea aceasta de locurile in care am citit-o, mai exact, salile de asteptare din vreo doua aeroporturi, plus zborul Munchen – Birmingham, in care m-am straduit sa o termin, stiind ca in zilele urmatoare nu voi mai avea timp de ea. E linistitor sa citesti inainte de zbor ca moartea e in vacanta, te face sa te simti oarecum in siguranta. E infiorator sa citesti in timp ce decolezi si simti cum acceleratia iti indeasa creierul in spatarul scaunului un text ce suna a incantatie:

„...dar moartea, aceasta moarte care, asa cum am spus-o in paginile din urma, este legata de specia umana cu un caracter de exclusivitate, nu ne scapa din ochi nici pentru un minut, in asa masura incat pana si cei care deocamdata inca nu vor muri simt in mod constant ca privirea ei ii urmareste.
(p. 217, cat m-am chinuit sa caut citatul, pentru ca, dupa ce am citit, am inchis repede, speriata, si am asteptat sa ne desprindem si sa ajungem sus, in nori. Foaia cu insemnari era pierduta prin bagaje, iar eu nu aveam curaj sa misc vreun deget.)

Pe la 179 treaba devine cat se poate de lingusitoare, chiar prea de tot, si umila:

„Este posibil ca numai o educatie aleasa, din acelea care devin tot mai rare, alaturi, poate, de respectul mai mult sau mai putin superstitios oe care cuvantul scris obisnuieste sa-l inspire sufletelor scrupuloase, sa-i fi facut pe cititori sa nu intrerupa ceea ce am relatat[…]

Incet, suntem anuntati ca vom aluneca in alta poveste, una dulceaga si induiosatoare, una care ne face sa ne fie mila de moarte, in singuratatea ei (ezit sa zic absoluta, in cartea aceasta nu se pune problema absolutului). Nu cred ca mai are rost sa detaliez despre dragalasenia in care e scaldat tot tabloul, chiar excesiv, pe alocuri. Un singur cuvant doar imi staruie in minte: tihna. Odihna aceea in intuneric, abandonarea totala, cainele tinut in brate. Pentru moarte, un moment mai important decat milioane de plicuri mov expediate, intepatura a ceva nou si nebanuit, si amorteala unei stari apropiate de fericire si deznadejde, in acelasi timp. moartea supusa acelorasi legi si framantari, precum oamenii, mai aproape de noi, mai putin inspaimantatoare.

Metafora e putin spus. Cartea e un giuvaier modelat si bogat ornamentat, o tesatura misterioasa, un labirint avand in centru ideea ca fara un suflet cald aproape esti la fel de mort si rece precum moartea. Sau poate ideea e doar un pretext pentru un roman deosebit. Ar mai fi multe de spus, dar „este obiceiul acestor oameni, niciodata nu termina de spus ceea ce vor.

[Later edit] Am uitat sa mentionez gandul nebun care mi-a venit pe drumul de intoarcere. Ma fascineaza scanerul de bagaje. Si modul in care o persoana reuseste sa deosebeasca, in cateva secunde, multitudinea de lucrusoare, gadgeturi si alte prostioare pe care le indes eu in bagaje. Cred ca daca moartea ar trebui sa isi ia vreodata o slujba, am gasi-o intr-un mare aeroport, scanand toate bagajele si vietile calatorilor nestiutori.

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

aprilie 2009
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Archive