Da, nu ma asteptam sa ma prinda in halul asta o poveste pentru copii. Victor m-a rugat sa i-o citesc si mi-am pierdut vocea incercand sa ii fac pe plac. M-a ascultat cu atentie mai multa vreme decat as fi crezut. Dar, pana la urma, s-au dovedit a fi prea multe cuvinte pentru a spune o poveste atat de simpla. Astept sa mai creasca si sa o citeasca singur.

Eram dinainte fascinata, de cand am vazut, pe bucatele, ecranizarea din ’84. Dar, ori filmul le amesteca, ori nu-mi mai aduc eu bine aminte…cartea e cu totul altceva… Primul lucru care m-a socat a fost infatisarea lui Atreiu. Adica, in carte, Atreiu e verde. Verde-masliniu. Si traieste intr-o mare ierboasa. Si vaneaza bivoli purpurii. Asocierea asta imi da peste cap toate rotitele creierului. Adica cum vine asta? In fine, in jumatate de carte deja s-a intamplat cam tot ce-mi aminteam din film. Mi se pare ca toate se intampla prea repede, situatiile se rezolva cand nici bine n-au inceput. Si nici n-a fost asa de inspaimantator. Da, desi au loc tot felul de aventuri si calatorii periculoase, chiar ma simt in siguranta cand citesc.

Acum a capatat aspect de basm oriental, imi aduce aminte de Alladin (nu, nu cel de la Disney) si imi lasa aceeasi senzatie de confuzie pe care mi-o creeau fructele nestemate din pestera duhului. Se pare ca n-am crescut atat de mult pe cat credeam.

Ah, si ar mai fi o fraza stresanta ce tot apare de-a lungul cartii si care ma face sa cred ca imi scapa ceva…”dar aceasta e o alta poveste, si va fi povestita la vremea ei…