Citesc Povestea fara sfarsit. Pentru ca aveam nevoie de ceva usor si dragut. Pentru ca nu-mi place neaparat genul fantasy, dar povestea asta e altfel, nu e pentru copii, sau copilaroasa, e, pur si simplu, copilarie…traita, gustata, visata. Imi aduce aminte de povestile pe care le inventam, le simteam putin fortate, dar erau ale noastre si ne prinsesera in jocul lor. Imi aduce aminte si de tentativa mea de a scrie povesti cu zane si spiridusi. Am incercat sa pastrez inocenta personajelor, sa ma joc cu ele, sa inventez ca pe vremuri. Dar cuvintele mele erau prea stangace, sareau si se rostogoleau, actiunea era trasa de par…Aici nu, curg lin, povestea e simpla si naturala, scrisa cu putine cuvinte, asa, ca pentru orice copil, indiferent de varsta.

Dar nu pentru asta o iubesc. In treacat, mi se pare ironic sa te numesti Ende si sa ai numele legat pe vecie de o poveste fara sfarsit…Altceva mi se pare, insa, irezistibil. Implicarea cititorului e sclipirea de geniu, nu povestea incalcita de pe taramul Fantasiei. Sunt un copil care citeste despre un copil …care citeste despre un copil…iar tu, care citesti aceste randuri, nu esti altceva decat un copil…care citeste despre un copil …care citeste despre un copil care…