„Am spus-o de atâtea ori, […] găsesc un singur sens vieţii acesteia, de-aici. Să poţi fi sigur că cel puţin un om nu va dormi în noaptea aceea, ştii, noaptea îngropării tale; că se va găsi cineva care nu te va lăsa singur… O, să poţi muri cu certitudinea asta, că va ramâne o fiinţă care să reziste şi somnului, şi oboselii, şi durerii, şi va petrece noaptea aceasta gândindu-se la tine, atât numai: gândindu-se la tine…Nu e nevoie să plângă, să te regrete… La ce folosesc toate acestea? La ce foloseşte că eşti plâns şi regretat în timpul zilei, iar noaptea, tocmai noaptea, când eşti cu desăvârşire singur, te uită toţi, şi adorm?…”

Mircea Eliadea, Huliganii, Ed. Humanitas, p. 148

[inca n-am terminat cartea…voi reveni]