E toamna, toamna cum numai la noi poate fi. Imi place sa cred ca toamna arata altfel in fiecare tara, in fiecare oras, pe fiecare coltisor de drum uitat la marginea padurii. De obicei ma frapeaza culorile, iar noiembrie vine ca o pata posomorata. Noroi amestecat cu resturi de frunze si ploi…

Anul acesta e altfel, e cald si intuneric, dar nu ploua. E un fel de amortire vibranta, cerul e mai jos, parca, si picaturi fine de apa ametesc retina. Sau, poate, doar anii adunati ne joaca feste. Pentru prima data mi se pare ca miroase a recolta, dar nu a belsug, cuvinte, dealtfel, agatate fara sens in colturile unui anotimp amorf. Pamantul se dezbraca precum o rana neagra. Strat dupa strat, despuiat de rod, curatat de frunze si ierburi. Vantul ii poarta parfumurile izbucnite din adancuri si-i usuca baltile turburi.

Miroase a coceni stransi pe camp si a tara. Inainte ma deprima complet perioada asta. Se murdarea totul si era frig, nu mai puteam alerga prin curte…iar in casa era groaznic de plictisitor. Doar eu, ceasul si doua reviste cu Felix, motanul. Din cand in cand, radioul, cu altceva decat stiri. Bunicii, prea ocupati, plangandu-se mereu de dureri de sale si palme crapate de munca. Acum, in oras, aroma dulceaga amestecata cu nuante de fum amarui ma face sa ma simt, in mod ironic, acasa. Sunt prinsa, parca, intr-o bula de sapun a timpului. Si stau aici, pitita departe de lumea cea mare. Pe la bunici ajung mai rar. Acum nu mai au atata treaba. Bunicul se misca mai incet, iar bunica nu mai e asa nazdravana sa le faca pe toate. Va zic asta doar pentru a ma bucura de prezentul verbului „a fi”…