Am inceput sa le pierd sirul, desi sunt sigura ca un ceas interior le numara fara stirea mea si stie exact, oricand, cate au fost sau, poate chiar, cate vor mai fi… Ma tem uneori ca toamna asta va cadea in derizoriu, ca ma voi plictisi de moarte si ca totul isi va pierde sensul in viata mea. Dar apare mereu cate ceva care sa imi aminteasca de lucrurile bune, de clipele simple si de toate maruntisurile care ma fac sa tresar. Mi-e dor sa scriu, sa insir povesti, dar, probabil, am ajuns la varsta la care visez sa traiesc…Gust un amestec de amaraciune si alcool, ca bomboanele cu ciocolata amaruie si visine. Dulce-intepator, agita simturile si ameteste. Trec de la o contemplare lenesa la extaz si orgoliu gadilat.

Nu-mi mai aduc aminte ce faceam exact in perioada asta. Parca incepea scoala cea stresanta. Ma simt totusi ca in ultimile zile de vacanta (ceea ce e perfect adevarat!) si imi place sa cred ca pe vremea asta ma indragosteam. As vrea sa ma indragostesc in fiecare an…de aceeasi persoana. De ceva timp parca imi reuseste asta, desi risc sa imi fie acaparat totul, inclusiv povestile care altadata dansau nebune. S-au transformat toate in franturi de ganduri pline de inteles si importanta…doar pentru mine. Imi ramane, insa, toamna, cu tot cu depresiile si ploile pe care le aduce, sa-mi tina de urat…si s-o iubesc. Daca nu eu, atunci cine?