Nu stiu de ce ma tot intorc la el. L-am descoperit mai demult, citind Maitreyi pe malul marii. Sper sa nu uit niciodata senzatia sublima pe care mi-a lasat-o descrierea padurilor inmiresmate din India sa fascinanta. Leneveam seara pe plaja si povestea ma prinsese in valtoarea ei. Mi-am ridicat la un moment dat ochii din carte si am privit valurile. Si marea imi paru altfel, mai zbuciumata, mai adanca, rascolita de temeri si chemari indepartate. Apoi am inteles, povestea trecuse mai departe, incepuse sa prinda viata in mine, fremata pe dinlauntru, imi acaparase universul si lumea, iar acum se revarsa, inundandu-mi marea.

Am savurat pana la [regretabila] ultima pagina acea perfecta (atat de prefecta, incat neverosimila) poveste de dragoste pe care ne-a daruit-o Eliade. Am trecut apoi la cartea plina de scuze a iubitei sale, traind mereu cu senzatia ca, intre pasiunea nebuna a lui si pudoarea excesiva a ei, adevarul e undeva la mijloc.

L-am abandonat curand pe Eliade, pentru ca, mai departe, nu imi oferea decat fictiune si ocultism. Am incercat nuvele, dar mi s-au parut toate franturi de scenarii hollywoodiene, prea comerciale, prea perfect de socante. Teleportari, calatorii in timp, camioane pierdute in noapte. Intre timp, a murit si dorinta de a citi altceva decat bloguri sau bancuri.

Ajung acum sa il regasesc (am vrut sa spun redescopar, dar nu mi-a adus, in fond, nici o noua descoperire) printr-o intamplare simpla. Amintirea noptilor bengaleze s-a deschis, precum o rana veche. Povesti soptite seara la telefon, si barcute de hartie intr-un ocean de piatra. Pastrez ideea ca mereu imi vor ramane cartile, ca un ultim refugiu al unei minti speriate si doborate de viata. In rest, trebuie sa multumesc cuiva pentru ca mi-a redat pofta si curiozitatea de a citi mai departe. Si altcuiva, pentru ca imi face promisiuni dulci ca voi avea ce citi in continuare.

Si sa nu-l uit pe eliade…