Acum cateva zile ma prinsese ploaia la iesirea din bloc. In cateva secunde, cat m-am luptat cu umbrela prea mare, stropi nemilosi au inundat bancheta din spate. Ropote si vartejuri au asaltat capota masinii. Rotile zgandareau neputincioase tremurul fluviului ce se nascuse pe bulevard. Soferul privea totul cu multumire si-mi arunca aceeasi vorba pe care mi-o spusese mama la plecare:
„E nevoie de ploaie, sa sature pamantul.”

Ploaie peste asfalt incins. La ce are nevoie cimentul de apa? Societate in plin progres, ce se roaga pentru minuni. Si-n acea clipa am inteles, oamenii la noi inca mai sunt legati de natura, inca mici si apropiati de pamant. Si chiar daca ploaia nu le aduce nimic nou, ei inca mai simt speranta de jivina plapanda in fata ogorului spalat de ape. Am simtit toata acea inutilitate plina de inteles pe care o are ploaia in viata mea. Si, pentru un moment, a fost liniste si pace.

Cu o noapte in urma dormisem cam trei-patru ore, pentru a nu stiu cata oara. Dimineata pe tren, la pranz stand la cozi, dupa-amiaza, cu ultimele puteri, la incheiat licenta. Eram programata sa traiesc pana vineri. Azi s-a facut duminica si toate si-au pierdut rostul. Oboseala si stres ramase in inertie. Dependente sentimentale inlocuite cu alte depdendente sentimentale. Ceata. Spune-mi, unde sa stam? Sau mai bine taci…

P.S. Mai pastrez o singura imagine care ma ajuta sa traiesc. Si dupa implinirea ei, lumina ei va arde pana la sfarsitul zilelelor mele. Uneori, insa, mi se pare ca tu nu apari in ea. Alteori apari tu, si nu ma gasesc pe mine.