De vreo doua zile camera ei iesise din lancezeala si fu luata cu asalt. O napadira hartiile, amintirile, zaceau toate insirate pe jos, pe birou, pe jumatate ticsite in cutii. Nu gasea, parca, puterea sa incheie cu toate, sa treaca mai departe. Erau atatea de facut, atatea alte lucruri noi care o asteptau, dar ea nu se putea desparti de toate vechiturile alea. Isi spunea, „Daca voi avea nevoie macar o singura data de un lucru de aici, atunci a meritat sa le pastrez!” Stia, de fapt, exact de ce avea nevoie si ce nu, dar se agatasera prea multe maruntisuri in panza incetosata a trecutului.

Se amuza o vreme privind decupajele din caiete, mazgaliturile ;i caricaturile. Aseza cu multa constiinciozitate lucrurile importante, acelea de care avea nevoie si pe viitor. Ordine. Nu-i statea in fire. Toata viata ii era o aglomerare de intamplari aleatoare. Nu-si propusese niciodata sa ii dea vreun sens anume. Era multumita de ce primise, era nemultumita de sine, pentru ca nu facuse niciodata ceea ce trebuie atunci cand trebuie. Ordine, sens. Cuvinte reci, rigide. Nu reusise niciodata sa tina pasul cu ele. Ciudat cum se aranjau toate abia acum, de la sine.

Obosi in cele din urma si se pierdu printre amintiri. Complot universal pentru retrospectiva. Lipsea, totusi, ceva si stia prea bine.

I really feel
That I’m losing my best friend