You are currently browsing the monthly archive for ianuarie 2008.

„Ce faci?”
„Astept.”
„Pai nu astepta, ia si mananca!”
„Nu vreau.”
„De ce?”
„Nu pot.”
„Cum nu poti?”
„Da, m-am saturat de ele.”
„Si atunci de ce m-ai pus s-o mai desfac?”
„Voiam sa mirosi a portocale…”
„Esti culmea. Treci si mananca.”
„Papa tu!”
„Eu nu vreau, nu mananc portocale.”
„Da-mi un deget!”
„Hai ia si mananca si dupa aia iti dau toata mana.”
„Daca iei si tu o felie.”
„Bine, hai ca maine iti cumpar mandarine, daca gasesc.”

Portocala dezbracata isi astepta sfarsitul in mainile ei. Astepta sa fie desprinsa, sfasiata. Ultima senzatie e aceea a picaturilor de seva prelingandu-se intre feliile care pocnesc incet. Dar parca uitasera care ii e menirea. Se priveau doar putin incruntati, semi-amuzati. Daca ar fi rostit vreun cuvant, portocala fi putut intelege, caci oamenii isi vorbesc adesea. Dar ei nu, ei nu aveau nevoie de cuvinte, pareau doar sa-si spuna multe.

***
I just can’t get enough of you.

This is the world that we live in
A world of a pain, a world of a dream

I cannot give you another era
No other joy, no other sin
No fresh lung to fill up the air
No comfort to give you despair

This is the world that we’ll move in
We’ll grow old and die
Before it would spin

Before laughter blends into night
I’ll watch over smiles
That bring world a nought

***
I can’t give you a better world
maybe a dream or two.

Ninge umed, cetos. S-au pravalit norii peste noi, secatuiti intr-o clipa. Au ramas doar petele unui rai indepartat care n-au avut timp sa se murdareasca. As da o fuga pana in copou sa fac poze la ramurele inghetate. Pentru ca iese soarele si poate prind si eu o raza iarna asta…Dar n-am nici un chef sa plec singura, n-are nici un farmec sa iti inghete degetele pe camera de fotografiat daca n-are cine sa iti dea manusile calde inapoi. Mi-e dor de un omulet de zapada din care au ramas acum doar genele intoarse si un nas din con de brad. Stau intr-o camera sufocata si mi-e prea lene sa ma misc. Parca imi consuma prea multa energie, parca nu e suficient oxigen pentru creier.

Mi-e sete si nu mai am grepfruit. Ma duc sa beau apa coclita. Mi-ar trebui zahar, sa ma trezesc, mult, mult zahar. Am cautat peste tot. Era sigur ceva pe acolo. Cata nesimtire. A disparut.

De la o vreme cutia i se paru ingrozitor de goala. Ar fi vrut sa spuna cuiva lucrul acesta, dar nu avea curaj. Realiza ca, de fapt, nu prea avea cui. Unde disparusera toti? Ar fi vrut sa tipe, dar ecoul i-ar fi sunat a batjocura. Ar fi vrut sa puna mana pe telefon, dar stia ca n-ar fi facut decat sa deranjeze. Spera o vreme ca va suna de la sine, iar la capatul celalalt nu va fi nimeni decat vidul… sa smulga tot. Oare el astepta? Simti o vreme disconfortul celui care stie ca trebuie sa faca ceva si toti asteapta acel ceva de la el, dar el habar n-are despre ce e vorba.

Durerea ei era prea mica, nu merita sa fie spusa.

vreau
vreau
vreau
un gram de noroc
si-o poezie fantezie
peste ape sa se-ngroape
din cer sa se adape

si mai vreau vreau vreau
aripi impestritate
si-apoi totul imprejura
se facu un nor de-a dura

ochii sa mi-i pierzi
pe carari verzi

I just want to walk the yellow brick road again…

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

ianuarie 2008
L M M J V S D
« dec.   feb. »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Archive