Dupa ce avu visul, cateva zile se simti tulburata. Se invartea fara rost, lovindu-se de colturile cutiutei in care se afla. In cele din urma hotari sa faca ceea ce stia ca trebuie sa faca, desi nu o mai facuse demult. Asa ca rupse tacerea cu un harsait de carton rupt. Inca un zid, inca o povara.

Se gasi dintr-o data intr-o cutie asemenatoare, putin mai mare decat precedenta. In mijloc zaceau peretii fostei sale locuinte, ca un balast sentimental al trecutului. Intotdeauna avea problema asta. Ce sa faca cu fosta? Nu putea trece cu adevarat mai departe pana cand ramasitele vechi erau inglobate in noua casa. Ar fi putut face un foc, dar se temea sa nu distruga totul. Se apuca sa le impatureasca marunt, hotarata sa le foloseasca mai tarziu ca pe o masuta excentrica sau un fotoliu micut.

Intre timp se apuca sa-si examineze locuinta. Isi muta patutul mai aproape de perete. Nu gasea nimic nou aici. La inceput ramase in mijlocul camerei consternata si usor dezamagita, de parca cineva isi batuse joc de ea.

Trecura vreo doua zile fara sa se intample nimic. Intr-o seara zari intr-un colt ceva mic si intunecat. Se apropie cu teama si descoperi o cutiuta metalica. O ridica usor, cu atentie, plina de emotie. Nici nu isi putea da seama daca fusese acolo de la bun inceput sau aparuse intre timp. Minune mare. Cutiuta avea pe fata laterala o cheita. Nu avu curajul sa deschida capacul larg si generos, plin de promisiuni dulci si infricosatoare. Invarti incet cheita si sunete cristaline umplura camera din carton cu o melodie veche. Nu-si mai aducea aminte de unde o stie, dar ii trezea amintiri de pe vremea cand lumea era doar senzatii, cand inca nu descoperise vazul si tot ce stia despre lucrurile din jurul ei erau doar emotii amestecate, stimuli si impulsuri pe care nu le intelegea si care ii creeau doar urma unei melancolii amare. Acum simtea toate acele senzatii si trecutul atat de indepartat o napadi. Nu erau, de fapt, amintiri. Ramasese doar impresia creata de ceva concret. Acel ceva se pierduse in neant.

In cele din urma, desfacu capacul. Se stranse mica, mica de tot…si sa baga in cutiuta. Peretii erau aurii si stralucitori. Orbise parca. Se gandi sa lase un semn ca a trecut pe acolo, asa ca incepu sa scrijeleasca suprafata neteda cu unghia. Porni dintr-un colt si inainta de-a lungul peretelui pana se izbi de ceva. Tresari. Nu era singura!

-Tu ce faci aici?

-Scriu. Dar tu?

-Si eu. De fapt, eu aici locuiesc.

-Ce cauti aici?

-Nu stiu exact. Aici m-a lasat Gepetto.

-Cine e Gepetto?

-My maker…el m-a cioplit dintr-un trunchi de copac.

Abia atunci observa ca baietelul de langa ea era cu adevarat deosebit. Facut tot din lemn, cu nuante de nuc aramiu si dulceata de salcam in glas.

-Pinocchio?

-Da, imi stii numele?

-Am auzit multe despre tine.

-De bine, sper.

-Foarte…as fi vrut…sa existe cineva care sa vorbeasca astfel si despre mine…

-Vorbe…vorbe goale…

-Nu cred…erau prea sincere…

-Erau, au fost. Acum nu mai conteaza.

-Pot sa vad ce ai scris?

-Sigur, priveste!

Isi roti privirea. Toti peretii cutiutei erau acoperiti cu versuri, ganduri, amintiri. Se simtea ca intr-o biserica a sufletului. Tacu si linistea le invalui in tristete.

-Stii, trebuie sa ma intorc acasa. Am treaba.

-Ohh, bine…Stii, ma bucur ca te-am intalnit.

-Si eu ma bucur ca te-am gasit. Sa vii si pe la mine. Neaparat!

-Bine, dar sa scrii…sa am ce citi.

Se catara pana la capacul cutiei metalice si iesi cu greu. Isi reveni la forma initiala, cel putin asta ii spunea oglinda. Simtea insa ca ceva se schimbase in adancul sufletului. Era licarirea unei asteptari si a unei promisiuni implinite. O prietenie nesperata…nu era atat de singura precum credea…

Intr-un colt zaceau peretii de carton ai fostei cutii. Se dovedeau abia acum utile…Cotrobai prin sertare, gasi un marker negru si incepu sa scrie…Invata sa inchida intr-un cuvant istoria unei cutii daramate.