You are currently browsing the monthly archive for decembrie 2007.

Dupa ce avu visul, cateva zile se simti tulburata. Se invartea fara rost, lovindu-se de colturile cutiutei in care se afla. In cele din urma hotari sa faca ceea ce stia ca trebuie sa faca, desi nu o mai facuse demult. Asa ca rupse tacerea cu un harsait de carton rupt. Inca un zid, inca o povara.

Se gasi dintr-o data intr-o cutie asemenatoare, putin mai mare decat precedenta. In mijloc zaceau peretii fostei sale locuinte, ca un balast sentimental al trecutului. Intotdeauna avea problema asta. Ce sa faca cu fosta? Nu putea trece cu adevarat mai departe pana cand ramasitele vechi erau inglobate in noua casa. Ar fi putut face un foc, dar se temea sa nu distruga totul. Se apuca sa le impatureasca marunt, hotarata sa le foloseasca mai tarziu ca pe o masuta excentrica sau un fotoliu micut.

Intre timp se apuca sa-si examineze locuinta. Isi muta patutul mai aproape de perete. Nu gasea nimic nou aici. La inceput ramase in mijlocul camerei consternata si usor dezamagita, de parca cineva isi batuse joc de ea.

Trecura vreo doua zile fara sa se intample nimic. Intr-o seara zari intr-un colt ceva mic si intunecat. Se apropie cu teama si descoperi o cutiuta metalica. O ridica usor, cu atentie, plina de emotie. Nici nu isi putea da seama daca fusese acolo de la bun inceput sau aparuse intre timp. Minune mare. Cutiuta avea pe fata laterala o cheita. Nu avu curajul sa deschida capacul larg si generos, plin de promisiuni dulci si infricosatoare. Invarti incet cheita si sunete cristaline umplura camera din carton cu o melodie veche. Nu-si mai aducea aminte de unde o stie, dar ii trezea amintiri de pe vremea cand lumea era doar senzatii, cand inca nu descoperise vazul si tot ce stia despre lucrurile din jurul ei erau doar emotii amestecate, stimuli si impulsuri pe care nu le intelegea si care ii creeau doar urma unei melancolii amare. Acum simtea toate acele senzatii si trecutul atat de indepartat o napadi. Nu erau, de fapt, amintiri. Ramasese doar impresia creata de ceva concret. Acel ceva se pierduse in neant.

In cele din urma, desfacu capacul. Se stranse mica, mica de tot…si sa baga in cutiuta. Peretii erau aurii si stralucitori. Orbise parca. Se gandi sa lase un semn ca a trecut pe acolo, asa ca incepu sa scrijeleasca suprafata neteda cu unghia. Porni dintr-un colt si inainta de-a lungul peretelui pana se izbi de ceva. Tresari. Nu era singura!

-Tu ce faci aici?

-Scriu. Dar tu?

-Si eu. De fapt, eu aici locuiesc.

-Ce cauti aici?

-Nu stiu exact. Aici m-a lasat Gepetto.

-Cine e Gepetto?

-My maker…el m-a cioplit dintr-un trunchi de copac.

Abia atunci observa ca baietelul de langa ea era cu adevarat deosebit. Facut tot din lemn, cu nuante de nuc aramiu si dulceata de salcam in glas.

-Pinocchio?

-Da, imi stii numele?

-Am auzit multe despre tine.

-De bine, sper.

-Foarte…as fi vrut…sa existe cineva care sa vorbeasca astfel si despre mine…

-Vorbe…vorbe goale…

-Nu cred…erau prea sincere…

-Erau, au fost. Acum nu mai conteaza.

-Pot sa vad ce ai scris?

-Sigur, priveste!

Isi roti privirea. Toti peretii cutiutei erau acoperiti cu versuri, ganduri, amintiri. Se simtea ca intr-o biserica a sufletului. Tacu si linistea le invalui in tristete.

-Stii, trebuie sa ma intorc acasa. Am treaba.

-Ohh, bine…Stii, ma bucur ca te-am intalnit.

-Si eu ma bucur ca te-am gasit. Sa vii si pe la mine. Neaparat!

-Bine, dar sa scrii…sa am ce citi.

Se catara pana la capacul cutiei metalice si iesi cu greu. Isi reveni la forma initiala, cel putin asta ii spunea oglinda. Simtea insa ca ceva se schimbase in adancul sufletului. Era licarirea unei asteptari si a unei promisiuni implinite. O prietenie nesperata…nu era atat de singura precum credea…

Intr-un colt zaceau peretii de carton ai fostei cutii. Se dovedeau abia acum utile…Cotrobai prin sertare, gasi un marker negru si incepu sa scrie…Invata sa inchida intr-un cuvant istoria unei cutii daramate.

De cate ori…ma izbesc mereu de aceleasi probleme. Oare pentru ca nu reusesc sa le rezolv de prima data? Oare doar pentru ca le aman nedefinit?
„Lasa, ca merge si asa…”
Credeam ca depasisem multe. Si, iata, o iau de la capat…over and over again…Suntem condamnati sa repetam aceleasi chinuri? Stii ce urmeaza? Nu dispare nimic, se adauga doar altele noi.
Am cautat un sfat…o vorba buna, cum s-ar zice…nimeni nu e in stare sa ridice un deget. Apreciez ingrijorarea inutila a unora. Drobul de sare ia forme din ce in ce mai fantasmagorice.
Ma doare ca ceva ce tine de atatea persoane cade pe umerii mei…E o povara pe care nu vreau sa o impart, dar mi se pare oarecum stramb si nedrept sa o port. Stuck in the middle…Traim cu jumatati de masura. Claudia, vreau paharul ala plin si doar al meu! Si vreau sa inoate pesti in el…sa ma joc pescuind pe buza paharului.

I find it kinda funny, I find it kinda sad,
The dreams in which I’m dying are the best I’ve ever had…

Twins it is! I’d drink to that…Just that…sometimes you can’t make it on your own. Sadistic shuffle! Sadistic life…Give me the strength and the courage to take it in my hands.

P.S. I wanna hear you, every selfish desire, every crack that splits inside of you when I fail, every dream that I kill with my bare hands…or with a single word…

Visase…un inger…Statea nemiscata langa el, smerita…nu indraznea sa respire. Statea si astepta…sa faca un gest, sa-si reverse asupra ei toata ura sau toata iubirea. Dar nimic nu se intampla. Si stia ca nimic nu se va intampla. Caci ingerul nu intelegea privirea aceea pierduta, aproape trista, resemnata. Iar ea stia ca el nu intelege.

In cele din urma isi facu putin curaj sau plictiseala o dobori sau nerabdarea, poate, si il atinse usor. Avea pielea extrem de alba, aproape stralucitoare, si fina. Apasa cu degetul putin si prin porii sai tasnira niste ace mici, stravezii, care sublimara in aerul rece.

-Ce e asta?
-Fericire…
-N-am mai vazut niciodata…

Ar fi vrut sa mai spuna ceva, sa mai faca ceva, macar un gest, dar se simtea marunta si neputincioasa. Nu era in stare decat sa isi ceara necontenit iertare. Nu indraznea mai mult.

-Pentru ce? o intreba ingerul.
-Pentru ca iti umbresc viata.

…sau ghidul potcoavelor de cai morti.

Mdah, mi-am promis ca anul asta nu ma mai stresez. Din simplul motiv ca n-are sens sa imi vand sufletu acu la sfarsit de an. Nush cum se face, ca nu am reusit.

Acu imi promit ca la anu chiar nu ma mai stresez deloc. Din simplul motiv ca nu se merita efortul si ca rezultatele sunt absolut nesemnificative.

Nu prea fac eu promisiuni, deci asta trebuie sa insemne ceva.

Printre altele, am aflat dintr-un film goth ca Santa a fost un porc.

Ascult „Fuck it, let’s make tea” si mananc sarmale cu smantana la 11 noaptea… E Craciunul, in fond…

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

decembrie 2007
L M M J V S D
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Archive