De dimineata s-a plimbat pana la linia ferata. Era liniste si pustiu. S-a intins intre sine si a asteptat. Culmea, lespezile de piatra erau calde. Se simtea usor soarele de vara rumenindu-i obrajii intr-o dimineata tacuta. Alaturi tremurau timide fire de iarba si cateva spice uscate si aspre. Un greiere intepa aerul cu un cantec trist si monoton. Undeva, peste linii, copacii frematau somnorosi. Inchise ochii pastrand imaginea unei fotografii ingalbenite de vreme, dar inca vie si calda. Era prea frumoasa ziua aceasta.

Incepuse dupa vreo ora sa se ingrijoreze. Daca nu vine? Eu astept degeaba? Sa plec? Daca vine exact dupa ce ma ridic? Nu mai pot sari inapoi…

Sinele deveneau din ce in ce mai calde. Dupa un timp nu mai avu curajul sa le atinga. Isi aduse aminte…de cand era mai mica…cum se temea in gari…sub roti era atata loc…vid…care o atragea…o hipnotiza…Ii era atat de frica pe atunci. Acum il astepta. Era altfel acum. Nu mai exista golul…prapastia…haul. Ea era jos, acoperind totul.

Pe la 11 l-a auzit venind. Inima i se zbatea haotic. Incerca sa se calmeze. Ii fulgera o clipa gandul ca ar putea sa fuga, dar il alunga repede relaxandu-si muschii si mintea. Devenise calma si senina…dimineata de vara…se simtea aproape stravezie. Inca era departe dar deja percepea o vibratie surda. Tremurau sinele, tremura aerul, tremura ea, tremurau buruienile, tremurau greierii, tremurau copacii, tremura cerul, tremurau liniile de inalta tensiune, numai soarele sclipea lenes. Mastodontul se apropia incet. Metalul scheuna incins, torturat intre rotile nemiloase si placile de beton. Pamantul se curba sub apasarea sufocanta. Dar ea astepta, astepta, astepta…

In cele din urma trenul ajunse, dar pe linia de alaturi. Tot timpul tinuse ochii inchisi si il simti aproape, ca pe un prieten drag. Se astepta sa se zguduie totul din incheieturi, dar trecuse lin, ca un sarpe cu solzi luciosi si scrasnet metalic. Ar fi vrut sa intinda mana si sa-l mangaie in trecerea-i nepasatoare, dar stia ca asta ar fi fost sfarsitul. De fapt nu, nu era sfarsitul, era doar un chin inutil. Ar fi devenit o povara pentru altii si nu isi putea inchipui o asemenea viata. In cele din urma se intoarse pe o parte si se facu mica de tot. Era chiar bine acolo jos, intre sinele calde. Incepu sa se intrebe daca mai traiau si altii in cutiute. Stia ca unii sunt liberi, dar nu ii vazuse niciodata pe cei care traiau in cutii. Probabil erau foarte multi, mult mai multi decat ceilalti. Si, foarte probabil, le era mai rau decat in cutiuta ei…Poate ca unii aveau si lanturi…Incepuse sa miroasa a ardei copti. Bucuria cuiva? Pentru ea ar fi fost bucurie. Pentru altul poate ca erau lanturi.

Dupa o vreme isi dadu seama ca nu isi mai aminteste cum arata trenul. Parca era din acela vechi, cu aburi. Da, parca era neagra locomotiva. Sau era unul electric? Ce ciudat…Oare trecuse? Poate a visat…Nu, nu se poate. A trecut! Sigur? Da…L-a auzit, l-a asteptat. Da, isi aduce aminte clar ca il astepta si era treaza. Poate visase mai inainte…sau era alt vis…Nu, doar nu si-a pierdut mintile. Si totusi, ciudat. Oricum, se simtea altfel acum. Tinea minte ca s-a intamplat ceva si ca inainte sa se intample se simtea altfel. Nu mai stia cum…Parca era mai vesela. Fusese bine candva? Cum era? Ce se intamplase? Parca, totusi, abia se trezise din somn. Dar trenul trecuse, asta in mod cert…cred…

Se facuse cam tarziu apoi. Trecuse de pranz si se temea ca va fi racoare spre seara. Se ridica incet amortita si ametita de atata soare si asteptat. Pleca in cutiuta ei sa-si faca snitele…Iar.